Una dintre marile religii ale lumii, cu o vechime de
peste două milenii, Budismul,a suferit
de-a lungul timpului numeroase schimbări. În prezent este o religie
divizată, care nu are o limbă sacră comună, o dogmă clar formulată.
Budismul este singura religie al cărei întemeietor nu se
declară nici profetul lui Dumnezeu, nici trimisul său şi care, în
plus, respinge ideea unui Dumnezeu Fiinţă
Superioară.
"Buddha" este adesea utilizat ca o metaforă pentru
iluminarea spirituală sau pentru înţelepciune. În spatele acestei
mitologii a existat o persoană, Siddhartha Gautama, care şi-a luat
numele de Buddha și a trăit o viață de lux în primii 29 de ani ai
săi, apoi a devenit ascet (= persoană care duce o
viață austeră și retrasă).
Budismul este răspândit în China, Japonia, Sri Lanka,
Coreea, Mongolia, Uniunea Myanmar, Thailanda, Vietnam. Budismul mai
este numit și „Buddha Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile
sanscrită și pali (limbile textelor antice budiste) „învățăturile
Celui Luminat”. Deoarece aparține grupului de religii dharmice,
alături de hinduism și de jainism, păstrează o puternică influență
a elementelor constituente ale acestor două religii.
Budismul nu acceptă o teorie a lui Dumnezeu sau a unui
creator. Unii oameni spun că, dintr-un anumit unghi, budismul nu
este o religie, ci mai degrabă o știință a minții.
Budismul a devenit o sursă de înţelepciune, un mod de a
înţelege viaţa şi de a descoperi adevăratul ei
sens.
Zece idei ale lui
Buddha:
- Nimeni nu ne poate salva, ci doar noi înşine. Nimeni nu poate şi nimeni nu are voie. Noi înşine trebuie să ne urmărim calea.
- Dacă aprinzi un felinar pentru cineva, acesta va lumina și calea ta.
- Nu există cărare către fericire. Fericirea este cărarea.
- Nu rămâne în trecut, nu visa la viitor, concentrează-ţi mintea asupra prezentului.
- O clipă poate schimba ziua, o zi poate schimba viaţa şi o viaţă poate schimba lumea.
- Ne naştem din nou în fiecare dimineaţă. Ce faci astăzi contează cel mai mult.
- O stâncă mare nu este tulburată de vânt; la fel mintea înţeleptului nu este tulburată nici de elogii, nici de insulte.
- Ceea ce-l conduce pe om pe căi greşite nu este duşmanul său, ci propria sa minte.
- Oricât de multe cuvinte sfinte ai citit, oricât de multe ai vorbi, la ce bun dacă nu le şi pui în aplicare.
- Sănătatea este cel mai mare dar, mulţumirea cea mai mare avere, iar credinţa cea mai bună relaţie.
Psihologia budistă descrie modalități de încurajare a
stărilor emoționale pozitive și a relațiilor sociale armonioase,
evitând în același timp stările emoționale „distructive” sau
„afective” (Goleman, 2003). Totuși, la prima vedere, căile de
atingere a securității (în funcție de atașament) sau fericirea
autentică (conform psihologiei budiste) par foarte diferite. Teoria
atașamentului pare a fi în principal despre relații strânse, în
timp ce budismul pare să fie în cea mai
mare parte despre practicile care se desfășoară în mintea solitară
a individului (în timp ce persoana este singură într-o colibă
luni întregi). Relațiile de compasiune
sunt importante în budism ca practică
solitară.
Psihologia budistă oferă o concepție diferită a
securității. Eforturile de a găsi securitate în relații, cariere,
bunuri, bogăție sau reputație sunt considerate ca fiind erori în
gândire și decizii greșite în căutarea fericirii. Când oamenii
speră că obiectele și relațiile valorice nu se vor schimba
sau nu voreșua niciodată, cum ar fi
„zonele de siguranță” și „iluzia de securitate”, vor
ajunge la suferință deoarece ființele umane în mod
natural se schimbă,
îmbătrânesc, se îmbolnăvesc
șimor; de fapt, totul se schimbă și nimic
nu este complet stabil.
Psihologia budistă respinge ideea unei surse stabile și
permanente de securitate fie în interiorul unei persoane (de
exemplu, un suflet), fie în afara unei persoane (de exemplu, un zeu
omniprezent).
Dalai Lama, într-un comentariu la un text
budist, spune că dependența și
interdependența sunt natura tuturor
lucrurilor. Lucrurile și
evenimentele nu apar decât ca urmare a cauzelor și a condițiilor.
(Tenzen Gyatzo, al 14-lea Dalai Lama, 2005, p. 117)
Psihologia budistă subliniază căi
introspective pentru înlăturarea obstacolelor în calea
securității autentice (în sensul budist) prin minimizarea
tendințelor noastre de a căuta securitate în ceva permanent, de a
ne solidifica concepte despre sine, despre
alțiiși despre viață în
general.
În terminologia budistă, „atașamentul” față de fixările
nesănătoase ale reprezentărilor mentale cauzează
suferință.
Practicanții budiștiînvață că
sinele nu este o entitate solidă, statică, care trebuie
apărată.
Non-atașamentulsau eliberarea de
fixații mentale pare a fi un rezultat teoretic cheie în
budism.
Budismul consideră că ființele umane, prin
introspecție și o istorie lungă de încercare și eroare, au
identificat tipurile de obiceiuri mentale care duc la suferință și
tipurile de obiceiuri care duc la ușurare
de suferință.
O învățătură budistă fundamentală este înțelegerea că
nimic nu rămâne la fel, că lucrurile se schimbă mereu.
Buddha considera că rezistența noastră
constantă la schimbare este ceea ce ne determină să suferim. Și
acest lucru se aplică evenimentelor la fel de mult ca și oamenilor
din viața noastră, noi ne schimbăm, ei se schimbă și, prin urmare,
este fără rost încercarea de a opri acest
lucru.
Compasiunea este una
dintre cele mai mari învățături ale lui Buddha. Când
venim dintr-un unghi de compasiune, încetăm să fim atât de duri cu
noi și cu cei din jurul nostru. Putem
lucra cu noi înșine, dar nu este treaba
noastră să-i schimbăm pe alții, ei au propria lor cale de
urmat.
Căutarea fericirii prin intermediul celorlalți va face
ca relațiile noastre să se rupă, deoarece putem fi fericiți doar
atunci când suntem fericiți cu noi înșine.
În viață, a explicat Buddha, putem fi loviți de două
tipuri diferite de săgeți. Prima săgeată este inevitabilă: vom
experimenta cu toții, de exemplu, durere fizică. A doua săgeată
este săgeata pe care o direcționăm asupra noastră și o putem vedea
ca reacție anoastră la prima săgeată. În
loc să suferim doar la prima
săgeată, cea a durerii fizice, ne
trimitem noi înșine„a
douasăgeată”,
atunci când ne spunem:De ce mi se întâmplă
asta întotdeauna?... Nu merit asta...
Budismul consideră că „Durerea este inevitabilă;
suferința este opțională”.
Analogia celor două săgeți nu se
aplică numai durerii fizice. Dacă partenerul nostru pare să ne
ignore, dacă simțim lipsa de respect, atunci este inevitabil să
simțim durerea unei prime săgeți. Oamenii au
devenit sensibili la orice indiciu de respingere,
având în vedere că un astfel de comportament, de-a lungul
veacurilor, a fost literalmente o amenințare pentru supraviețuirea
noastră: dacă nu făceam parte pe deplin
dintr-un trib, atunci nevoile noastre de protecție și hrană
nu erausatisfăcute. Regiunile creierului
activate atunci când ne aflăm în durere fizică sunt aceleași
regiuni activate ca atunci când
suntem respinși. Cu toate acestea, dacă
suntem atenți la gândirea noastră după un incident în care
partenerul nostru a încercat să creeze distanță, observăm că
aruncăm a douasăgeată,
spunând: Nu-i pasă de mine...El face întotdeauna
acest lucru.
Când răspundem la comportamentul partenerului nostru,
alegem între o interpretare care susține relația sau una care o
subminează.
Budismul identifică în ataşament
rădăcina tuturor suferinţelor şi vorbeşte despre 4 tipuri de
ataşament.
Primul dintre ele este ataşamentul pentru plăcerile
senzoriale. Suntem ataşaţi de anumite forme, culori, sunete,
gusturi sau senzaţii tactile.
Al doilea este ataşamentul de propriile opinii şi
credinţe.Convingerile, opiniile şi
părerile la care nu eşti dispus să renunţi, când există motive
solide, te împiedică să vezi lucrurile aşa cum sunt.
Al treilea este ataşamentul pentru ritualuri şi
ceremonii religioase.
Al patrulea şi cel mai subtil dintre toate este
ataşamentul pentru „eu” ( ego).
În cartea ”Mintea Zen, Mintea Începătorului”,
de Shunryu Suzuki, apărută în 2018, la editura Herald, autorul
vorbește despre atașament și non-atașament, astfel:”În
dragoste trebuie să existe ură, adică non-atașament. Iar în ură
trebuie să existe iubire sau acceptare. Iubirea și ura sunt unul și
același lucru. Nu trebuie să fim atașați doar de iubire. Trebuie să
acceptăm și ura. Trebuie să acceptăm și buruienile, indiferent de
ceea ce simțim pentru ele.”
Din perspectivă psihologică, atașamentul este o legătură
emoțională profundă și de durată care face legătura între o
persoană și alta în timp și spațiu (Ainsworth, 1973;
Bowlby, 1969). John
Bowlbyeste cercetătorul britanic ce a dezvoltat
teoria atașamentului și pe baza studiilor sale a descoperit că un
copil nu are nevoie doar de îngrijire primară – mâncare, haine,
adăpost – ci și de conexiune fizică și emoțională cu adulții
importanți din viața lui. Sistemul de atașament este în fiecare
dintre noi, se activează încă de la naștere și este mecanismul
format din emoții și comportamente care ne asigură că vom fi
protejați și în siguranță. Ca adulți, oamenii caută apropierea în
acord cu tiparul de atașament pe care și l-au dezvoltat în
copilărie.În multe cazuri aleg exact acei parteneri care să le
confirme credințele despre relațiile de atașament și care se
comportă după același tipar al mamei sau al tatălui. Primele
cercetări privind atașamentul adulților au implicat studierea
asocierii dintre diferențele individuale în atașamentul adulților
și modul în care oamenii gândesc despre relațiile lor și amintirile
despre relațiile lor cu părinții.
* Există patru stiluri de atașament:
1.Atașamentul securizant
O persoană cu stil de atașament securizant caută
apropierea în cuplu și se simte confortabil în intimitate, este
caldă și iubitoare, nu se teme excesiv că va fi părăsită de
celălalt, nu face diferențiere între intimitatea emoțională și cea
sexuală, ci ele decurg firesc una dintr-alta. Această persoană are
abilitatea de a-și identifica și de a-și exprima deschis și clar
nevoile și dorințele, conștientizează că și celălalt are nevoi și
facilitează comunicarea, are abilități foarte bune în a gestiona
conflictele, astfel încât să permită ajustări în relație, dar fără
să se supere excesiv.
Atunci când ambii parteneri au un stil de atașament
securizant relația este armonioasă, caldă, plină de iubire și
satisfacții. Chiar și când doar unul dintre parteneri are un stil
de atașament securizant lucrurile pot fi armonioase deoarece acesta
poate să aplaneze conflictele, să nu ia lucrurile personal și să
reflecte celuilalt ce simte și ce nevoi are, să îl ajute să aibă
grijă de sine.
Stilul securizant de atașament este cel ”sănătos”, și
își are rădăcinile în sentimentele de siguranță pe care le
dezvoltăm încă din copilărie. Deoarece copilul se simte protejat
alături de adulții din preajma lui, când mama dispare el este
stresat, dar când aceasta reapare este fericit, se simte în
siguranță alături de ea, se liniștește și își continuă
joaca.
2. Atașamentul anxios
Un adult cu stil de atașament anxios caută să fie foarte
apropiat de partener dar se teme totodată că partenerul nu dorește
și el tot atât de multă apropiere. Din acest motiv va fi foarte
atent la nevoile, emoțiile și dorințele partenerului și se
consideră responsabil de starea de bine a celuilalt. Această
hipervigilență continuă duce la multe emoții și la supărări
frecvente, la conflicte și jocuri psihologice, ce au ca scop să
țină relația aproape.
Stilul anxios de atașament se dezvoltă atunci când
părinții acordă o atenție inconsecventă copilului, iar acesta
devine insistent și hipervigilent pentru a nu pierde această
relație. Atunci când mama pleacă de lângă el, copilul cu stil de
atașament anxios devine foarte agitat, iar când mama revine, el are
o atitudine ambivalentă față de ea – pe de o parte se bucură, pe de
alta este furios, se liniștește mai greu iar apoi rămâne atent la
semnale.
3.Atașamentul evitant
Un adult cu stil de atașament evitant consideră că
intimitatea duce la pierderea independenței și din acest motiv va
alege deseori să fie autonom și să nu își ia angajamentul pentru o
relație de cuplu autentică. Deși își dorește intimitatea, totuși
prea multă apropiere îl stânjenește și îl face să țină partenerul
la o distanță confortabilă. Distanța poate fi fizică, dar de cele
mai multe ori este emoțională prin lipsa deschiderii și a
comunicării clare a ceea ce simte el sau față de partener și față
de relație. Face diferențiere între intimitatea emoțională și cea
sexuală, preferând-o pe cea de-a doua. Fuge de conflicte sau le
folosește ca și formă de îndepărtare și este vigilent în legătură
cu relația, pentru ca celălalt să nu cumva să se apropie prea
mult.
Un adult cu stil de atașament evitant se dezvoltă atunci
când părinții sunt distanți, rigizi, insensibili, iar copiluldevine
la rândul său detașat. Când mama pleacă de lângă el, copilul pare
indiferent și la fel și când aceasta revine, dar la nivel
fiziologic, manifestarea este tot de neliniște, ritmul cardiac este
crescut, la fel și nivelul cortizonului, chiar dacă la nivel
comportamental el nu manifestă această neliniște.
4. Atașamentul dezorganizat
Cele mai dificile cupluri sunt cele formate dintr-o
persoană cu stil anxios și o persoană cu stil evitant. Acestea sunt
permanent într-un joc al apropierii-depărtării, într-o susținută
vigilență orientată pe relație și pe reacțiile celuilalt, lipsind
uneori cronic o comunicare deschisă între parteneri, o înțelegere
autentică a celuilalt, conștientizarea că ambii au nevoi în cuplu,
abilitatea de a-și gestiona emoțiile și de a stinge conflictele
înainte ca acestea să escaladeze dramatic.
Stilul de atașament dezorganizat este o combinație
dintre tipul anxios și cel evitant. Aici se încadrează mamele
absente sau care nu reușesc din diverse motive să satisfacă nevoile
copilului și sfârșesc prin a-l abuza psihic sau fizic.
În multe cazuri, mamele au la rândul lor traume
nerezolvate, și din cauza aceasta răspund neadecvat la emoțiile
copilului. Orice copil caută siguranță la mamă, dar pentru că ea
este și sursa abuzului, acesta tinde să fugă de ea, de aici
caracteristica de dezorganizare a tipului de atașament. Copilul nu
știe cum să se consoleze sănătos în situații critice, răspunde
rapid, cu furie sau agresivitate. O parte dintre copiii afectați de
tipul de atașament dezorganizat pot prezenta forme de depresie
timpurie. În viața de adult, aceștia caută atașamentul, dar nu au
încredere în nimeni, dezvoltă probleme în relațiile interpersonale
și sunt predispuși la depresie, anxietate și dependențe precum
alcool, droguri, jocuri de noroc, ca formă de evitare a
emoțiilor.
** Stan Tatkin, clinician,
cercetator, profesor si dezvoltator al Abordarii Terapiei
Psihobiologice a Cuplurilor, în cartea ”Configurați pentru
iubire”,apărută în 2015, la editura Herald, vorbește despre
trei stiluri de relaționare. ”Când vorbesc despre stiluri de
atașament, psihologii folosesc termeni precum atașament sigur,
atașament nesigur-evitant și atașament nesigur- ambivalent. Pentru
a simplifica limbajul, voi folosi ca substitute termenii ancoră,
insulă și val.
Ancora:În doi poate fi mai bine
decât de unul singur. Împreună putem reuși.
Ancorele au grijă de sine și de relațiile lor. Ele se
așteaptă ca parteneriatul angajat să fie reciproc satisfăcător,
folositor și respectuos, și nu vor iniția relații nesigure sau
lipsite de reciprocitate; de asemenea, nu vor abandona o relație
când aceasta trece prin momente grele sau când devin frustrați. Nu
le este frică să-și recunoască greșelile și se grăbesc să repare
jignirile sau neînțelegerile care apar. Știu să gestioneze la fel
de bine clipele petrecute împreună, dar și perioadele de
despărțire. Prin toate acestea, ei fac față cu succes unor
provocări relaționale care ar putea copleși
non-ancorele.
Insula:Te vreau în casă, dar nu
în camera mea…decât dacă îți cer eu să vii. Mă descurc
singur.
Insulele tind să privească spre viitor și evită să
acorde atenție conflictelor din relația prezentă sau din relațiile
trecute, inclusiv cele din copilărie. Mantra lor este : asta tine
de trecut, cu implicația că este inutil să repui trecutul în
discuție. De fapt însă, deseori insulele își idealizează sau își
demonizează trecutul și sunt incapabile să evoce aspecte concrete.
Întrebate despre amănunte aceștia spun: nu-mi aduc aminte, nu
contează, cui îi pasă? Tendința aceasta poate deveni extrem de
frustrantă pentru celălalt partener. Fără ajutorul partenerului
lor, este improbabil ca insulele să înțeleagă cine sunt, să-și
recunoască singurătatea existențială adânc înrădăcinată și să-și
învingă anxietatea legată de o relație intimă. La urma urmei, ele
cunosc numai ceea ce au experimentat. Pentru a-și părăsi insula și
a păși într-o lume mai socială, ele trebuie întâmpinate cu
înțelegere. Au nevoie de parteneri care să facă efortul de a
descoperi ce anume le face să funcționeze. Nu înseamnă că este
imposibil ca două insule să alcătuiască o bulă de cuplu (
adică, matricea care ține un cuplu laolaltă și îi protejează pe
ambii parteneri de elementele exterioare. Bula de cuplu este un
mediu intim pe care partenerii îl creează și-l susțin împreună.
Bula de cuplu este înțelegerea de a pune relația mai presus de
orice altceva, Capitolul I- Bula de cuplu).
Valul: Dacă m-ai iubi așa cum te
iubesc eu. Nu pot nici cu tine, nici fără tine.
Dacă ești un val sau ai o relație cu un val,
pregătește-te să înfrunți o anumită cantitate de dramatism. Spre
desosebire de insule, care tind să se facă nevăzute când situația
devine încordată, valurile răspund făcând valuri. În timpul unui
conflict, un val va tinde să se concentreze asupra trecutului,
evitând prezentul și viitorul. Nu pot să trec peste asta până nu
rezolvăm cele întâmplate este afirmația comună a unui
val.
*** Teoria atașamentului în
durere și traumă
Vorbind despre situații nefericite, teoria atașamentului
are aplicații în înțelegerea durerii și a traumelor asociate cu
pierderea.
În timpul activității lui Bowlby privind atașamentul, el
și colegul său Colin Murray Parkes au observat patru etape de
durere:
1. Șoc și amorțeală: Unul dintre parteneri poate
experimenta suferință fizică și nu va putea să înțeleagă și să-și
comunice emoțiile.
2. Dorul și căutarea: Unul dintre parteneri încă se
identifică puternic și poate fi preocupat de cel
decedat.
3. Disperarea și dezorganizarea: Cei înșelați acceptă că
lucrurile s-au schimbat și nu se pot întoarce la modul în care au
fost înainte. Unul dintre parteneri poate experimenta disperarea,
lipsa de speranță și mânia.
4. Reorganizare și recuperare:. Unul dintre parteneri va
începe să reconstruiască și să stabilească noi obiective, noi
modele și noi obiceiuri. (Williams & Haley, 2017).
Teoreticienii atașamentului, precum Collins și Clark
(1996), au oferit descrieri privind modul în care modelele de
lucru internemijlocesc stilurile partenerilor de a relaționa în
cadrul unor atașamente romantice adulte. Modelele de lucru interne
sunt descrise ca reprezentând părerile copiilor despre ei înșiși,
despre alții și despre relație, sau ca acționând ca un intermediar
al stilurilor de relaționare al partenerilor în cadrul unui
atașament romantic adult.Teoria atașamentului a contribuit
substanțial la înțelegerea, evaluarea și tratarea disfuncțiilor
sexuale dintre parteneri și a suferințelor maritale în general.
Atunci când o persoană crede că partenerul lui este indisponibil
sau indiferent, furia și anxietatea se instalează și acestea atrag,
după sine, modelele de lucru interne ale acelei persoane în ceea ce
privește propria persoană sau în relație cu cealaltă persoană.
Aceste modele de lucru, care provin din experiențele acestuia
privind relațiile bazate pe atașament timpuriu, conturează modul în
care vor fi apreciate și evaluate răspunsurile partenerului preum
și modul în care o persoană va comunica și va
reacționa.
Recomandări:
Nuță, Adrian (2003). Psihoterapeutul de buzunar.
București: Editura Sper
Acriș, Corina (2013). Cuplul în impas- repere
teoretice și aplicative. București: Editura Sper
Suzuki, Shunryu(2018). Mintea Zen, Mintea
Începătorului.București: Editura Herald
Tatkin, Stan (2015). Configurați pentru iubire.
București: Editura Herald
