Aștept în stația de autobuz: eu și o bătrânică. E genul de băbuță cu specific 100% românesc: un metru jumate, mărunțică, 40 kilograme cu tot cu batic și ochelari. Are 2 genți de rafie burdușite. Băbuțele nu umblă niciodată cu gențile goale sau pe jumătate pline. Nu-i voie.

La un moment dat începe să sune un telefon. E soneria standard de la Nokia care prin 2005 era cea mai cunoscută sonerie din univers. Băbuța tresare, mă privește scurt ca să se asigure că sunetul nu vine de la mine, apoi deschide o geantă și începe să cotrobăiască prin ea.

Din geanta de rafie zvâcnește ca un arc un miros îmbietor de chiftele. Telefonul continuă să sune molcom, aproape ardelenește. Băbuța începe să se precipite. Închide prima geantă și dă să se apuce de a doua. În acel moment soneria amuțește. Oftăm amândoi. Autobuzul întârzie.

Nokia nu se lasă și prinde iar viață. Băbu�