Bărbaţii serioşi au două slăbiciuni capitale: femeia şi
maşina. Nu neapărat în ordinea asta.
Doar ei ştiu ce e în sufletul lor atunci când găsesc
maşina atinsă în parcare, victimă a unui şofer nepriceput şi laş.
În funcţie de cât e de gravă problema, sufletul urgisit trece prin
următoarele stări:
1. „Fir-ar să fie, măcar nu e dusă vopseaua, o îndrept
uşor...”
2. „Alt tâmpit la care nu-i ajunge parcarea. Mai uită-te
în oglinzi, berbecule!”
3. „Cine l-a văzut pe boul ăla care mi-a îndoit
portiera? Îi fac reclamaţie la poliţie!”
4. „Cea mai neagră zi din viaţa mea! Numai de nu l-ar
prinde poliţia înainte!”
5. „Asta nu e maşina mea!”
Sentimentele complexe şi profunde, oscilând între
ruperea capului şi scrierea pe toacă la şapte mânăstiri au, totuşi,
un dram de înţelegere pentru lipsa intenţiei: „Mai greşeşte omul, o
fi tâmpit săracul”.
Mai grav e atunci când acţiunea denotă rea-intenţie, ca
atunci când găseşti maşina zgâriată dintr-un capăt în altul, cum am
păţit eu azi-dimineaţă. O linie şerpuitoare, de diferite adâncimi,
de la o aripa la alta, făcută cu simţ de răspundere, fără grabă.
Ăsta e momentul în care se pune nodul în gât, inima urcă la creier,
mâna caută o bâtă, o rangă, o bazooka, orice, ca să nu te uiţi în
cine dai.
Începi să-ţi pui problema: câinele cui l-ai călcat, a
cui nevastă te iubeşte, cine mai ştie ce politică
faci.
În momentul ăla, defecţiunea trece pe locul doi. Trebuie
să răspunzi unui război personal, să te descarci psihic pe cel care
a îndrăznit să se atingă de maşina ta, să te sui pe el în timp ce-i
schimbi nemernicului forma, culoarea şi textura cu tot ce ai la
îndemână.
M-am uitat dacă mai au şi alţii urme. Cam toate maşinile
de pe partea aia a străzii erau zgâriate proaspăt. Slabă
consolare!
Ce să faci? Să anunţi Poliţia? Nu mi l-a găsit pe ăla
care mi-a spart geamul data trecută, aşa cum nu i-a găsit nici pe
ceilalţi dinaintea lui, care şi-au făcut de lucru cu maşinile mele.
Şi dacă îi găsesc, ce să le facă? Avere n-au, venituri n-au, doar
să-i bage în puşcărie, dacă fapta e mai gravă. Şi să speri că n-o
să afle niciodată cine i-a reclamat.
N-am plâns aşa de rău ca data trecută, când mi-a
„rezolvat” portiera din dreapta. Sunt, oarecum, călit.
Poate fără legătură cu asta, mi-am amintit că acum vreo
două zile, după ce am parcat maşina pe trotuar, a venit un băiat la
mine: „Dom’le, te rog eu, nu mai parca maşina sub copaci!” Mă
gândeam că i-am locul din greşeală, deşi parcarea nu e închiriată
şi nici el nu părea să aibă mai mult de o bicicletă ruginită.
„Dom’le, crede-mă,ştiu ce spun, lucrez la o spălătorie şi chestia
asta care cade din copac strică vopseaua.” Am recunoscut că are
dreptate şi i-am mulţumit, iar el mi-a propus să-mi facă un polish
profesional, nu cum fac ăia la spălătorie. Am refuzat politicos, pe
motiv că am şi eu un prieten cu spălătorie (n-am), care mă
aşteaptă, dar n-am timp. A scos, apoi, argumentul suprem: „Măcar
doi lei, nu pentru mine, pentru lapte la aia mică de două luni şi
jumătate”. Din nou, ghinion, că eu plătesc cu cardul (uno) şi nici
nu obişnuiesc să dau bani boschetarilor aflaţi sub influenţa
substanţelor chimice (secundo). Am presupus că este un locatar
vremelnic al magherniţei din vecinătate, în care se adună tot felul
de personaje dubioase, până când i s-o hotărî
demolarea.
Este posibil să nu fie nicio legătură între cele două
evenimente, dar mi-am adus aminte că am păţit ceva asemănător când
mi-au zgâriat portiera din dreapta.
Adică, poate fi o reacţie psiho-socială a unor indivizi
aflaţi în libertate temporară, care se răzbună pe toată lumea
pentru problemele pe care le au ei.
Am încercat să-mi dau seama ce ar motiva un asemenea
gest, fără să existe o provocare evidentă. Şi am creionat un
profil, al celui de-abia ieşit din puşcărie, fără masă, fără casă,
fără bani de cocârţ, doar cu zdrenţele de pe ei şi cu atitudinea
agresiv-parşivă a celui învăţat cu mizeriile
recluziunii.
Statul nu poate gestiona această problemă, nici în
timpul detenţiei, nici după. În închisoare nu se schimbă în bine,
ba chiar ajung specializaţi în rele, iar când ies nu primesc
suficient ajutor pentru un nou început. Şi atunci că să facă?
Statul mai dă nişte ajutoare, total insuficiente şi prost
direcţionate, un fel de şpagă birocratică, de uns ochii opiniei
publice.
Asta nu înseamnă că statul nu cheltuie cu ei.
Dimpotrivă, costurile de întreţinere pentru deţinuţi le depăşesc,
de multe ori, pe cele acordate uno persoane cu dificultăţi mari de
sănătate. Bineînţeles că sunt bani aruncaţi pe geam, pentru că nu
se întorc înapoi în niciun fel.
Aici doream să ajung. Este atâta de lucru în ţara asta,
mai ales în zonele de utilitate publică, încât pedepsele lor ar
putea fi comutate în muncă. Avantaje: deprinderea unui meşteşug,
dar şi obişnuinţa activităţii zilnice. Ca să nu mai zic de factorul
psihologic: „Cine nu muncă, nu mâncă!”.
Ştiu că sunt obiecţii, că munca obligatorie este
interzisă, că nu e o măsură umanitară. Abia aştept un dobitoc din
ăsta care să încerce să mă lămurească. Îi scriu cu cuiul pe maşină,
cât de adânc pot eu: „Omenia mea s-a terminat atunci când mi-ai
făcut rău!”
