Fusese conceput într-o noapte de august, la zilele
comunei. O noapte agitată. Extrem de agitată. Ca să
n-o mai lungim, Viorica fusese, în noaptea aia, cea mai apreciată
fata din sat. O apreciaseră, pe rând, tâmplarul,
morarul, brutarul, vioristul și acordeonistul din taraf, vreo doi
ciobani, șeful de post dar, mai ales, toată echipa de circari care
venise cu bâlciul.
Probabil ca mai fuseseră și alții, dar cine mai stătea
să socotească? Nimeni nu stătea să socotească, pentru că toți au
uitat cu râvnă noaptea aceea și mahmureala de a doua zi.
Așa a apărut Norocel. Norocel semăna cu toți bărbații din
sat, ba chiar și cu câțiva din satele vecine. Cum
creștea, își descoperea talente noi. Se pricepea la meșteșugul
lemnului, cocea pâinea ca nimeni altul, asta în timp ce cânta din
vioara, agățat de catargul din curtea primăriei, cu capul în
jos.
Semăna cu toți, mai putin cu unul: învățătorul era cam
bătrân și nu participase la desfrâul colectiv. De aia
Norocel era cam prostănac. Putere avea el multă, avea și
îndemânare, dar capul nu prea îl ajuta deloc. Putea face multe, dar
îi ieșeau cam pe dos. Viața îi dădea portocale, dar el tot limonada
făcea.
Printr-a patra și-au dat seama că are puteri
supranaturale.Putea ridica mașini cu o mână, putea
muta lucruri cu gândul, vedea prin hainele femeilor, iar asta ii
provoca erecții nemaivăzute în tot județul.
Cine știe ce amalgam de fluide și energii a concurat la
conceperea lui, dar era clar că munca nu fusese în zadar. Era
plăcut la chip și voinicuț, bun la treabă și nu făcea mofturi, așa
că sătenii îl luau la ei cu rândul să-i mai ajute la treabă, pe un
blid de mâncare și o vorbă bună, părinteasca. Timpul
trecea, Norocel creștea, devenise un voinic mândru, care putea
zbura și căruia începuse a-i mirosi a catrință și care se îndemna a
tocmi pețitori. Lui îi plăceau toate fetele din sat, dar și el,
lor.
Asta se lăsase ca o bruma înghețată pe spinările
sătenilor, că nimeni n-avea chef sa-și dea fata după superman. Nu
puteau face asta chit că le era ca un fiu. Ce zic, le era chiar
fiu! Așa ca s-au hotărât să-l trimită la oraș. N-avea
nevoie de tren că putea zbura ca o racheta așa ca puteau sa-l
trimită oriunde el tot acasă dormea noaptea. Erau
amărați bieții oameni de-și blestemau ziua când au ales-o pe
Viorica regina comunei, dar mai ales noaptea când au
sărbătorit-o.
Într-o zi, învățătorul îi chemă la el pe mai marii
satului, ca să le spună o vorbă. Era bolnav și abia se
mișca, asa ca îi primi așezat în pat.
"Este în sat o fată care nu e sora lui... Am fost și eu
orbit de frumusețe într-o vară."
"Spune-ne, cine e! Da, spune-ne cine e! O măritam cu
Norocel și îi dam zestre. Cum o cheamă? "
"Mâine, mâine... Acum sunt obosit..."
Au plecat ușurați, gândind ce nuntă mare o să facă ei în
sat și ce bucurie că puteau îngropa odată rușinea păcatului lor
comun. Dar cine era fata? A cui nevastă o fi fost
necredincioasa care s-a dedat la dezmierdările bătrânului
învățător? Ei, asta o s-o lămurească mâine, când le va spune numele
fetei.
Iar tatăl vitreg al miresei? Ce necaz avea? Pierdea o
fiică, dar câștiga un ginere super-erou, bun de muncă și ușor de
mulțumit.
Un somn liniștitor și profund a cuprins tot satul, ca o
ușurare după zile de freamăt și zbucium. Aceea a fost
noaptea în care a murit învățătorul.
Fragment din romanul autobiografic: "O porție de griș cu
lapte, va rog!"
