Am hotărât să scriu această postare din două motive:
1. Am barbă de trei ani și m-am obișnuit cu ea.
2. Barba nu mă face mai bărbat, dar mă face pe mine.
Cei care mă cunosc, deja s-au obișnuit cu mine așa. Să renunț
la barbă este o alegere dificilă, pe care trebuie să o fac din
considerente sociale.
Poveste:
Totul a început în anul 2012 când, intrat în prima sesiune, am
cam uitat să mă bărbieresc. Timpul a trecut, barba a crescut și
m-am obișnuit cu ea. Am început să am grijă, să o aranjez și să-mi
formez o înfățișare care să mă definească așa. Și mai mult de atât,
mă ajuta să mai adaug încă 2, 3 ani pe chipul meu. Unii (cei care
au peste 40 de ani) nu sunt foarte comozi cu adăugarea acestor ani,
dar noi, cei tineri, da.
Acum, când am hotărât să o iau de la început, am descoperit că
barba mă „deranjează”. Fără ea aș putea să lucrez într-un domeniu
în care întâlnirile față în față sunt esențiale. Motiv pentru care
am început acest proces.
Trist sau nu, cred că mă voi obișnui cu timpul, dar acum, e ca
și cum cineva te-ar obliga să te razi în cap și să-ți desenezi pe
ceafă un X roșu. Cam așa mă simt eu.
Mai mult de atât, trebuie să fac și investiții într-un
aftershave bun, lame ascuțite și aloe vera (nu irită fața după
bărbierire).
Alex cel fără de barbă vă salută.
