Azi e o noua zi dintr-aia urata, dar urata de tot, cu totul mergand pe dos, de la ciorapul care mi s-a rupt, pana la toate-toate. De unde vin asa, dintr-odata, atatea de multe lucruri care sa nu-mi placa, nu prea stiu. Insa stiu ca sunt multe si coplesitoare, adunate intr-o stiva a balotilor cu suparari, compactati, stransi bine in vrafuri absolute si invincibile. Nu stiu nici ce ma supara mai mult, sincera sa fiu, stiu doar ca nu pot sa urc muntii astia adunati peste noapte si ma simt, la poalele lor, lipsita de speranta, asteptand ca noaptea urmatoare sa aduca vreo minune, iar dihaniile sa dispara. Iluzii. Cred ca imi sunt contabilizate momentele de bine, si dupa ce se atinge numarul maxim la care am dreptul, suna un clopotel si din clipa aia se da drumul la suparari, curgand la robinet, adunandu-se si tot adunandu-se si revarsandu-se peste buza chiuvetei, inundand intreaga casa, apoi iesind in strada, inunand drumul si masina si blocurile vecine si tot cartierul, tot orasul, curgand pana in capitala si facand un fel de potop universal.