Eu n-am avut norocul de a-mi cunoaște toți bunicii! Am avut doar o bunică, mama mamei. Am avut totuși parte și de un bunic, al doilea soț al bunicii, un om bun și blând, care pe la 5 ani m-a învățat să citesc și apoi să scriu, când a văzut ce mult mă interesează să aflu ce tot citește el din ziarul pe care-l cumpăra în fiecare zi.

Bunica a fost o femeie rea, ziceau unii, dură, ziceau alții, aspră aproape toți. Pentru mine a fost ca o mamă, pentru că am stat la ea până am intrat la școală și am amintiri vii despre grija atentă și iubirea ei. Poate că vârsta a făcut-o să fie bună și iubitoare față de mine, sau poate că așa era ea de fapt, dar greutățile vieții au făcut-o să intre într-o carapace salvatoare. Drept este că era mai arțăgoasă (adică nu tăcea și nu suporta orice), că era mai directă și mai puțin diplomată, dar eu nu-mi aduc aminte de vreo răutate sau de vreo palmă din partea e...