Zilele trecute, mi-a bătut în ușă o ofertă. Nu una de genul „vă oferim un set de cuțite dacă răspundeți la acest chestionar”, ci o ofertă serioasă, o funcție destul de importantă, cu tot ce presupune: mai multă responsabilitate, mai multe provocări, mai mulți bani (că, să fim serioși, asta nu strică niciodată) și, poate, chiar o cană de birou inscripționată cu „șefa”.

Am pus-o pe masă și m-am uitat la ea cu sufletul strâns. Părea ceva frumos. Promițător. Și totuși, în loc de „DA!”, mintea mea a început să lucreze la turație maximă:
„Oare mi se potrivește?”
„Voi putea face față cu brio?”
„Dacă vor altceva decât ce pot eu oferi?”
„Dacă, dincolo de tot ce pare, se ascunde o capcană?”

Și, dincolo de toate aceste „dacă”-uri, mai era ceva. Un gând greu: cum să plec de aici?
După atâția ani, după atâtea provocări depășite, după atât timp în care am dat tot ce am avut – nu doar din timpul și energia mea, ci și din loialitate. Am fost fidelă locului meu de muncă. Nu am privit în jur la prima ofertă mai lucioasă. Am rămas. Am încercat să îmi fac treaba cât mai bine.

Adevărul e că n-am primit niciodată nimic pe nemeritate. Așa că ezitarea mea n-a fost doar despre frică sau îndoială, ci și despre o legătură.Și totuși, undeva, între loialitate și felul meu de a fi – care de multe ori analizează mult prea mult – am spus „nu”. Un „nu” prudent, dar care a lăsat un gol mic și apăsător.

Pentru că adevărul este că nu am primit niciodată nimic pe nemeritate. Nicio funcție, niciun favor, niciun avantaj. Tot ce am obținut a fost muncit, pas cu pas. Nu am fost pusă niciodată într-un loc în care nu-mi era locul. Tot ce am avut, am câștigat muncind. N-am fost niciodată cea care „a avut noroc” sau „a fost pusă acolo”. Nu, eu sunt  cea care a făcut totul pas cu pas, fără scurtături și fără favoruri.

Și mai e ceva: nu e prima dată. E a doua oară când primesc o ofertă cu adevărat importantă și o resping.  Ei bine, între timp, soarta n-a stat pe loc. A zis ceva de genul: „Ah, n-ai vrut? Ține asta, atunci!”. Și mi-a trimis o altă „oportunitate” –total nepotrivită, nefirească. O sarcină/obligaţie complet nelalocul ei. Ce am făcut eu de această dată?
O să vă povestesc... V-am spus doar că sunt genul care analizează mult prea mult totul.
De ripostat? Țipat? Respins? NU! Eu sunt genul care nu ridică vocea. Nici măcar atunci când ar trebui să o înalțe ca să ajungă la nivelul interlocutorului...
Na, sunt mignonă. Dacă țip, nu se aude. Și nici nu-mi stă bine. V-am spus că voi povesti, cred că a venit  în sfârşit vremea….

Dar știi ce?De acum, m-am decis că nu o să mă mai gândesc atât de mult, că nu o să mai analizez atât de mult.

O să pun mai mare preț pe propria mea valoare și o să mai scad nițel din această precauție exagerată.
Reduc procentul loialității în zonele în care nu se merită și, cu siguranță, și pe cel al unei modestii și al unui bun-simț care, de multe ori, mi-au fost mai mult frână decât virtuți.

Data viitoare, o să fiu pregătită.
Cu tot cu voce, cu curaj și, poate, chiar cu o cană nouă pe birou.