Prima oara cand am pasit in afara granitelor tarii a fost in urma cu mai bine de 7 ani. Imi amintesc si acum de entuziasmul meu. La inceput nu constientizam faptul ca nu va fi doar o simpla aventura printre straini, ci inceputul celei mai importante etape pentru mine, un drum pe care am decis sa-l urmez si sa-l pavez perseverent.

Ca marea majoritate a romanilor care se intorceau sau plecau in Italia pe atunci, minor fiind inca si fara drept de a calatori neinsotit, am fost nevoit sa ma deplasez cu un autocar. Bun, curatel si care oprea destul de des, insa asta nu schimba cu nimic oboseala care se acumula din ce in ce mai mult cu cat orele treceau grabite. Sau nu prea, pentru ca 36h pe drum de la Piatra Neamt la Bologna si mai apoi la Ancona, s-au dovedit a fi o eternitate. Iar la aceste ore s-au mai adaugat inca vreo doua zile, timp in care am fost nevoit sa ma refac si sa ma odihnesc.

Atunci, probabil pentru mine nu exista o alta varianta decat sa plec cu autocarul,