Ce ne spunem cind nu ne vorbim
Chris Simion este o tinara regizoare si scriitoare care
incearca prin arta pe care o produce sa se opuna tiparelor,
normelor traditionale. Citind noul ei roman Ce ne spunem cand nu ne
vorbim, aparut la Editura Trei (2011), puteti decide singuri in ce
masura reuseste aceasta sa scrie literatura tinara,
inovatoare.
Daca A.D. Miller nu m-a dezamagit pentru ca nu aveam mari
asteptari de la romanul sau, nu pot spune acelasi lucru despre
cartea lui Chris Simion. Pe aceasta am vazut-o prima data la
televizor, vorbind despre unul dintre spectacolele jucate de
compania de teatru coordonata de ea. Este vorba de D’AYA, o
companie independenta de teatru ce a fost infiintata in 1999. Au
debutat cu piesa „Copilul divin”, dupa romanul scriitorului francez
Pascal Bruckner, care a devenit ulterior presedintele onorific al
trupei D’AYA. Moto-ul companiei, „Arta este facuta pentru cei care
se simt nenorociti fara ea”, pare a fi si indemnul personal al lui
Chris Simion. A regizat numeroase spectacole, printre care
„Scaunele”, dupa Eugene Ionesco, „Dragostea dureaza 3 ani” dupa
Frederic Beigbeder, „Maitreyi” dupa Mircea Eliade etc. Ca
scriitoare a debutat in 1994 cu „Dragostea nu moare. O concluzie la
16 ani”.
Un lucru impresionant din experienta sa profesionala este
faptul ca in 1995 a primit o bursa de studii in literatura
sanscrita in New Delhi. Acest fapt m-a facut sa ma astept la o
proza sensibila, de o spiritualitate intensa si incarcata cu
simboluri. Intr-adevar, spiritualitatea si sensibilitatea nu
lipsesc din carte (care este, in fapt, o filosofare continua pe
tema mortii, a minciunii, a dragostei si a divinitatii), insa
consider ca este un roman agasant, care nu reuseste sa transmita
tot ce si-a propus scriitoarea sa comunice.
Scheletul conceptului „Ce ne spunem cind nu ne vorbim” este
unul pe cit de interesant, pe atit de inovator, prin intermediul
caruia Chris Simion ne propune un joc ce impleteste mai multe arii
culturale. Astfel, primul volum este cel aparut la Editura Trei, al
doilea volum consta intr-un spectacol de teatru jucat de compania
D’AYA, iar al treilea volum ar fi trebuit, cu ajutorul cititorilor,
sa fie in lucru. Mai precis, Chris Simion le-a propus cititorilor
sa vina cu o completare a romanului, trimitind un mail pe adresa
personajului masculin din roman, [email protected], urmind
ca aceste mesaje sa apara in prima faza pe site-ul personal al
scriitoarei. Mai apoi, daca parerile cititorilor au valoare
literara, acestea pot fi publicate de Editura Trei. Din pacate
insa, momentan site-ul lui Chris Simion a fost spart de hackeri,
astfel incit nu putem sti ce deznodamint a avut acest joc.
Inovatoare este si structura primului volum. „Ce ne spunem
cand nu ne vorbim” este de fapt un schimb de email-uri dintre
personajele romanului: Floarea-Soarelui si Zmeul Albastru. De
asemenea, pe linga mesajele pe care cei doi si le trimit, mai
exista si Draft-uri, mesajele scrise de ea, dar pe care nu le
trimite, iar in finalul romanului exista un Trash, adica un mesaj
lung care a fost sters si in care Floarea-Soarelui isi explica
deciziile si parcursul emotional. Intriga este relatata in
Draft-uri (care se disting de email-urile pe care si le trimit
protagonistii prin font), celelalte mesaje continind gindurile
celor doua personaje.
In plus, si povestea romanului este una interesanta.
Floarea-Soarelui si Zmeul Albastru par sa traiesca o poveste
frumoasa de dragoste, dupa cum arata si inceputul usor idilic al
cartii: „A fost odata o Floarea Soarelui si un Zmeu Albastru. Au
fost incercati de furtuni, de seceta, au fost despartiti si dusi pe
astre diferite, dar nu s-au pierdut niciodata.”(p. 7) Insa, la un
moment dat, Floarea-Soarelui a suferit un avort spontan, iar
doctorul i-a spus ca „poate fi orice. Chiar si cancer. Analizele
vin in doua saptamini.” (p. 64) Din aceasta clipa, Floarea-Soarelui
simte cum un crin salbatic ii creste in pintec si decide, fara sa
il anunte pe Zmeul Albastru, sa se rupa de toti si de toate. Dupa o
anumita perioada de timp isi reface analizele si constata ca e
perfect sanatoasa. Incearca sa reia legaturile cu Zmeul Albastru,
insa experienta traumatizanta a cancerului inchipuit a schimbat-o
radical: „Nu am avut niciodata cancer. E ca si cum l-am avut,
trecind prin el in imaginatia mea. Inventia asta m-a curatat, m-a
spalat de tine. Ce traiam era ca o boala, era impotriva sufletului,
era o cautare nesfirsita a sinelui, nevoia de identificare, de
echilibru, de armonie in gol.” (p. 242)
In ciuda tuturor acestor elemente inovatoare si interesante,
romanul este unul fragmentar si agasant. Agasant nu doar din
pricina deciziei pe care o ia Floarea-Soarelui, ci si din cauza
unor pareri ale protagonistilor, si a modului in care sint
exprimate acestea. Spre exemplu, consider ca discutiile despre
sinucidere fac ca acest roman sa nu fie recomandat cititorilor
tineri, usor de impresionat: „Cine mai poate sa-si doreasca sa se
sinucida in ziua de astazi este un om viu pentru simplul fapt ca
isi mai doreste ceva. Sint altii care nici sa se sinucida nu mai au
chef. Atit de acuta este agonia, ca nu-i mai trezeste nici macar
sinuciderea.” (p. 149) Sau „despre sinucidere nu se vorbeste. Daca
ai curaj sa te sinucizi, nu vorbesti despre asta. Despre sinucidere
vorbesc numai cei care nu au curajul sa se sinucida” (p. 54) ori
chiar invitatia directa pe care Floarea-Soarelui i-o face Zmeului
Albastru „putem sa ne taiem venele cu riscul de a ne cunoaste mai
mult? A trece cu tine prin Iad si a nu fugi de suferinta inseamna
Iubire”. (p. 46)
*Carte oferita prin amabilitatea Librariei Carturesti
Iasi.
Articol scris de Simona Lozovschi | Joi, 05/01/2012 - 11:46
http://www.altiasi.ro/carte/ce-ne-spunem-cind-nu-ne-vorbim
