IAceastă dragoste,această lumină care nu mă cruţă,care mă obligă să-mi aduc totul aminteşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,cerul ca un obraz de copil.Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.Am fost poate naivi când ne-am suit pe corăbii,am crezut tot ce ni s-a spus,marea fierbea ca sângele nostruşi când tăceau valurilenu se auzeau decât vorbele noastre trufaşe,atât eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvânt găunos.Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care luminaera un fel de amintire ciudatăşi printre păsări albe care zburauîntre noi şi greşelile noastreşi nu ne mai separa de zei decât moartea.De ce trebuia să fiu vinovat,când eu n-am vrut decât să rămân ...