Mă gândeam azi la toate poveștile, la toate expresiile și cuvintele faine care s-au pierdut prin mine, care s-au uitat prin mine, care au ramas nerostite, nescrise, nestrigate. Toate acele combinații delicioase de cuvinte care nu au ajuns să-și trăiască frumusețea doar pentru că eu nu aveam pe ce să le scriu. Îmi veneau amalgam în minte, sub forma unor poezii sau a unor constelații și nu aveam pe ce să le scriu. Așa și au murit. Eu, cimitir al poeziilor mele.

Am uitat telefoanele acasă, carnete nu purtasem niciodată, am uitat să le adresez oamenilor la care am ținut atât de mult, nu mi s-a oferit ocazia să le strig sau să le articulez în șoapte sau în noapte persoanelor pe care atât de mult le-am iubit.

Nu am învățat nici până astăzi să-mi controlez imaginația, ideile, poeziile, dacă acestea au trecut, dacă nu am reușit să le prind din zbor, să le însemn undeva într-un carnet sau într-un to do list, ele s-au lăsa