Lunea trecuta m-am trezit cu soarele in fata si inconjurata de bratele tale. Eram linistita, calma, fericita. Stiam ca toata saptamana o sa o petrec cu tine, ma voi trezi cu soarele la geam si bratele tale intinse peste mine. Stiam ca o sa ma pierd in timp si spatiu. Spatiul patului tau. Timpul acelei saptamani pe care trebuia sa o petrec cu tine, timp in care sa ma pierd, sa nu stiu ce zi este, ce ora este si… nici macar sa nu-mi pese, pentru ca te-as vedea, te-as simti, te-as auzi si asta mi-ar fi de-ajuns.

Lunea aceasta m-am trezit cu un gol in stomac, in suflet, in pat. Iar am inceput sa plang si sa ma gandesc la tine. M-am gandit la toata saptamana trecuta, cand nu trebuia sa-mi pese de ce zi este sau ce ora este si totul a fost invers. Am stiut ce zi este, de cate zile nu mi-ai scris, ce ora arata ceasul, pentru ca ma uitam la telefon ca o obsedata, sa vad daca mi-ai scris.

Ai transformat telefonul dintr-un instrument de fericire, intr-unul de tortura.