Cum ar fi să ne acceptăm chipul așa cum ne-am învățat să ne acceptăm numele și prenumele?

Știu cum e să ajungi într-un moment din viață, acesta se numește adolescența și să nu îți placă cum te numești. Să nu îți placă numele pe care ți l-au pus părinții, numele care te reprezintă, numele la care răspundeai de vreo 15 ani. Știu cum e pentru că și eu am trecut prin această minunată fază când numele meu mi se părea prea simplu, prea comun, neinspirat și multe alte adjective din astea frumușele. Pe mine mă cheamă Maria și numele meu chiar poate este prea simplu, prea comun, dar este al meu. Este ceva ce mă reprezintă, chiar dacă îl pot schimba când vreau. Dar am ajuns în momentul când nu vreau să-l schimb. Am trecut prin faze când mă numeau toți Maricica, când mă prezentam ca Mașa, când mă gândeam dar poate să le spun că mă cheamă Marcela? Și am ajuns totuși în momentul în care sunt mândră că mă numesc Mari...