Norul juca în penumbre irizațiile triste ale semilunii și asta îi adânci durerea surdă, aproape viscerală. Parcă era acolo, dar, mai mult, parcă nu era, întrebându-se cu dureroasă recurență ce ar fi putut face să schimbe trecutul. Întunericul îl moleșea, iar lucirile plăpânde care pătrundeau pe fereastră se jucau cu plăsmuirile disperării sale.
În chip ilogic sperase s-o găsească acolo, negându-și părăsirea, ca un joc inocent de-a iubirea, în așteptarea îmbrățișării și lacrimilor izvorâte din fericirea iertării. Era doar absența sa, dureroasă ca o inimă extirpată dintr-un trup avid de viață, flămând de iubire, ca un cireș înflorit, smuls din rădăcină.
Cu ochii amintirii îi urmări conturul trupului ascuns în mătase, așa cum îl văzuse aievea de atâtea ori, păz