Norul juca în penumbre irizațiile triste ale semilunii
și asta îi adânci durerea surdă, aproape viscerală. Parcă era
acolo, dar, mai mult, parcă nu era, întrebându-se cu dureroasă
recurență ce ar fi putut face să schimbe trecutul. Întunericul îl
moleșea, iar lucirile plăpânde care pătrundeau pe fereastră se
jucau cu plăsmuirile disperării sale.
În chip ilogic sperase s-o găsească acolo, negându-și
părăsirea, ca un joc inocent de-a iubirea, în așteptarea
îmbrățișării și lacrimilor izvorâte din fericirea iertării. Era
doar absența sa, dureroasă ca o inimă extirpată dintr-un trup avid
de viață, flămând de iubire, ca un cireș înflorit, smuls din
rădăcină.
Cu ochii amintirii îi urmări conturul trupului ascuns în
mătase, așa cum îl văzuse aievea de atâtea ori, păzindu-i somnul
diafan. Mângâie cearceaful, acolo unde altă dată îi alinta trupul,
încercând să reconstituie căldura pierdută a ființei sale
chinuitoare.
Se întinse pe toată umbra plăsmuirii sale, acoperind
urma iubirii sale, cu disperarea mută a saltului în gol, de parcă
asta ar fi putut să-i oprească prăbușirea lăuntrică. Se agăță cu
mâinile, cu văzul, cu mirosul, cu toate simțurile, cu toate
convulsiile sufletului său, aflat în fază terminală.
Deodată, sări drept în picioare, străfulgerat de-un
gând: “Bă, ia stai oleacă. Ăsta nu-i patul meu!”
Fragment din volumul autobiografic “Capitolul 2:
Singurătate”
