Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri ziua aceea însorită de vară. Stăteam pe o bancă în parc, cufundată în gândurile mele, când dintr-o dată, ochii mi-au întâlnit un zâmbet străin. Nu era nimic deosebit în acel zâmbet – doar buze ușor ridicate și o privire caldă. Și totuși, în acel moment, ceva s-a schimbat în mine.

Până atunci, viața mea fusese o succesiune de zile gri, marcate de rutina și de o oarecare apatie. Eram pierdută într-o lume a mea, preocupată de propriile probleme și îngrijorări. Zâmbetul acela străin a fost ca o rază de soare care a străpuns norii întunecați ai gândurilor mele. A fost un moment de conexiune umană autentică, un semn că nu eram singură în lumea asta.

În zilele următoare, am început să observ mai atent oamenii din jurul meu. Am remarcat cât de des ne grăbim, cu ochii ațintiți în telefoane, ignorând zâmbetele celorlalți. Mi-am dat seama că pierdem atât de m...