Durerea a sfarsit azi intr-un accident, chiar dis-de-dimineata. O ea trecea frumos prin fata mea, plangand si zicand ca s-a saturat de viata. Ea era cea care privea mereu in spate si cea care stia ca numai noaptea se poate sa spui un “te iubesc” fara sa doara, fara sa ti se ceara socoteala. O dara de parfum dulce in urma ei trasata invizibil pe o coarda in aer aduna si albinele in sir cu fluturii, toti parca supusi ei in totalitate.

Era doar o oglinda nestropita de ura, de sange, de gelozie, de neputinta. Desi ea se considera ca o cripta, fara flori, fara lumina… ea radia din interior mai mult ca niciodata, dar ei i se parea ca lumina era stinsa pe scena si ca spectatorii s-au plictisit de piesa. Spectatorii asistau de mult la piesa, doar ca ea isi juca rolul cu spatele catre ei.

Am vazut-o plina de ea, dar ea nu simtea nimic. Era oarba. Plimba mana fin prin particulele de oxigen calde de vara, miscari gratioase, miscari lente si precise numa...