Îmi imaginez câtă uimire îţi va provoca forma cumva
desuetă, anacronică a acestui mesaj:scrisoarea. Fiind însă vorba
despre o amintire specială care a zăbovit destul dar a rămas la fel
de vie şi de bogată în detalii, cred că am făcut alegerea
potrivită.
S-a întâmplat într-o toamnă, cu ceva ani în urmă. Să fi
fost frunzele înnobilate de auriul cald, generos revărsat
asupră-le, să fi fost nostalgia verdelui al cărui triumf pălise
parcă peste noapte...Nici acum nu ştiu. Un îndemn stăruitor, vag şi
fără consistenţă, m-a convins în cele din urmă şi te-am sunat fără
un scop anume. Schimbul obişnuit de replici nu-mi dădea niciun
indiciu, un capăt de idee, acolo, de care să mă agăţ : "Bună!..." ,
"Ce faci?" (ceva mă sâcâia; nu reuşeam să-i prind sensul), "Învăţ
şi mi-e somn...Am un laborator de la doişpe...Tu?". Pe dată,
cuvintele s-au înşiruit într-o ordine clară iar eu doar le-am dat
glas:
"Minunat! Ne găsim la fără un sfert la Facultate, în
colţ, lângă chioşc."
"Nu pot să lipsesc, mă arde la examen...""Nu lipseşti, promit! Două minute, atât. E important.Pa!..."
Trebuia să te văd atunci, imediat, pentru că mi-era dor,
mult prea mult dor. Panica mă pândea din toate părţile: mi se părea
că nu voi ajunge la timp, că nu vei putea să mai aştepţi ceea ce
era un motiv suficient pentru a-i da acelei zile calificativul
"nesatisfăcător"...Şi, pentru a respecta tiparul axiomatic al
omului grăbit, timpul s-a contractat inexplicabil iar acţiunile se
derulau haotic. Obiectele mi se împotriveau, le scăpam din mână, se
ascundeau pentru ca mai apoi să apară în cel mai vizibil şi mai
normal loc. Intrasem în contradicţie până şi cu mine însămi:
hainele erau urâte sau nepotrivite pentru un noiembrie (oricât de
blând ar fi fost el), părul avea personalitate şi nu ceda nici la
rugăminţi, nici la ameninţări. Mişcările deveneau din ce în ce mai
lente, mai greoaie. La un moment dat am avut impresia că merg spre
înapoi iar asta determina un soi de vacuum care îmi sorbea
respiraţia. Nu mai aveam aer...
Te-am zărit de departe; prea departe pentru nerăbdarea
mea. Calm, detaşat de agitaţia mulţimii aşteptai sau poate chiar
căutai o pată de culoare, o adiere, un semn care să-mi preceadă
sosirea şi să înlăture incertitudinea. Ce mult am dorit atunci să
fac un salt, să desfiinţez distanţa ce se dilata nefiresc la
fiecare pas! Atât de intens am dorit, încât dintr-o dată, totul a
încremenit. Apăsarea dură a dispărut de sub tălpi şi m-am ridicat
într-o fantastică, extraordinară şi încântătoare plutire, cu mult
mai minunată decât palida experienţă a unui vis. În timpane,
bătăile înfundate ale inimii dimpreună cu răsuflarea accelerată de
efort, tulburare şi multe alte nelămurite trăiri erau în vădit
contrast cu liniştea atotcuprinzătoare, perfectă. Cât despre vânt,
ce să zic? Făcea şi el parte din neclintirea acestui bizar univers
suspendat între două clipe.
Instinctiv am ocolit o frunză ţintuită în ipostaza
eternă a căderii, undeva între regretul de a se fi desprins şi
supunere în faţa destinului. Un cuplu de porumbei ilustrau elocvent
şi concis o splendidă epopee a fidelităţii şi libertăţii. Mi-a fost
imposibil să ignor, e cu neputinţă să uit semnificaţia
subtilă,profundă, a celor două imagini. Oamenii alcătuiau cel mai
interesant instantaneu datorită diversităţii trăsăturilor precum şi
a atitudinilor uşor amuzante pe care însă le-am observat în
trecere, pentru că mă grăbeam. Făcusem o promisiune şi intenţionam
să o respect.
Odată ajunsă în preajma ta, mi-am îngăduit un scurt
răgaz, atât cât să-ţi admir profilul (ştii că-mi place!). M-a
înfiorat asemănarea cu o statuie neînsufleţită, indiferentă şi apoi
m-a fulgerat gândul că eu sunt cauza. Tremuram toată...Ce puteam
face ca să mi te-aduc înapoi?!...Să-ţi dau viaţa mea, pâna la
ultima suflare...Cu braţele-amândouă te-am cuprins şi te-am sărutat
în mijlocul întregii lumi, convinsă că miracolele din basme n-au
pierit. Mi-am lipit fruntea de obrazul tău, cu vârful piciorului
drept am atins pământul şi...brusc, peisajul a prins
viaţă.
Mirarea ta...bucuria mea nestăvilită...Ce descriere s-ar potrivi? ...Un amalgam de întrebări şi exclamaţii:
"Ce?...De unde-ai răsărit?"
"Te-am prins! Erai cu mintea cine ştie pe unde..."
"Nu, serios, pe unde-ai venit?...Eu eram atent la autobuze."
"Lăsaţi că ştim noi !"
Masca supărării a fost un fiasco pentru simplul fapt că nu-mi puteam stăpâni râsul...Şi-aveam atâtea de povestit!...
"Vreau să-ţi destăinui o taină nemaipomenită, ceva fenomenal, grozav, fabulos, incredibil !..."
"Eşti absolut sigură că am dreptul să deţin un secret atât de important?"
Am ezitat. Da, aveai tot dreptul, erai singura persoană care avea acest drept dar mi-am dat seama că împrejurarea nu era tocmai potrivită aşa că am lăsat misterul acelei zile în grija timpului şi ţi-am şoptit singurul adevăr care mi-a venit în minte:
"Te-am visat şi mi-era dor."Mirarea ta...bucuria mea nestăvilită...Ce descriere s-ar potrivi? ...Un amalgam de întrebări şi exclamaţii:
"Ce?...De unde-ai răsărit?"
"Te-am prins! Erai cu mintea cine ştie pe unde..."
"Nu, serios, pe unde-ai venit?...Eu eram atent la autobuze."
"Lăsaţi că ştim noi !"
Masca supărării a fost un fiasco pentru simplul fapt că nu-mi puteam stăpâni râsul...Şi-aveam atâtea de povestit!...
"Vreau să-ţi destăinui o taină nemaipomenită, ceva fenomenal, grozav, fabulos, incredibil !..."
"Eşti absolut sigură că am dreptul să deţin un secret atât de important?"
Am ezitat. Da, aveai tot dreptul, erai singura persoană care avea acest drept dar mi-am dat seama că împrejurarea nu era tocmai potrivită aşa că am lăsat misterul acelei zile în grija timpului şi ţi-am şoptit singurul adevăr care mi-a venit în minte:
După cum vezi, timpul nu a şters nimic şi a decis ca povestea să fie spusă.
Cu drag, Lyrics
P.S. Plicul nu are timbru şi nici adresă. Dat fiind faptul că sunt şi mesager, am plasat strategic epistola şi sper să o citeşti cu plăcere.
