Cândva în tinerețe, pe când locuiam încă în orașul natal, aveam o teroare atot-cuprinzătoare de după-amiezele de dumincă. Atunci când orășelul era mort și mai ales vara părea că totul se lichefiază într-un fel de plasmă în care nu se mai putea distinge mineralul de viu. Fantasticam la bombe atomice care să curețe oamenii aceia lipsiți de vise. Am fugit de aproape 20 de ani de acolo.

Azi am găsit un fel de explicație pe care atunci n-am avut cum să o formulez, deși o simțeam:

„Pe măsură ce renunțăm la visele noastre şi găsim pacea, a reluat el după o clipă, cunoaştem o scurtă perioadă de linişte. Dar visele moarte încep să putrezească în noi şi să ne infesteze toată atmosfera. Devenim cruzi față de cei ce ne înconjoară, şi în final întoarcem această cruzime asupra noastră înşine. Apar suferințele şi