Stația terminus, linia 33, ora amiezii. Autobuzul se odihnește cuminte sub razele unui soare schimbător de aprilie. Mă așez în spatele unui bătrânel. Suntem doar noi 2 în tot autobuzul. Noi și ciripitul păsărilor care răzbate prin ușile deschise.

Se aude un scârțâit, apoi un oftat. La ușa din față își face apariția un bătrân înalt cu ochelari de soare. Stă câteva clipe să-și tragă răsuflarea, ochește un loc cu fața spre noi și îl ocupă cu mișcări lente și precaute.

– „Ser’us măi Iooone! Tu ești?” începe vorba noul venit.

– „Ce zici, măi Diorde?” îl întreabă tare al doilea de răsună tot autobuzul.

– „Ioi, tăt așe surd ai rămas…” mormăie pentru el Gheorghe (zis în Ardeal „Diorde”) după care se ridică și începe să se apropie încetișor de noi.

– „Ce bine ne potrivim: eu îs cam orb, tu ești cam surd. Bună treabă!”<...