Eu nu mai sunt. Tot ce am adunat în mine s-a transformat în anotimp. Un straniu anotimp care apleacă arborii și răsfiră rece frunzele. În topirea mea sângele s-a înălțat ca o vorbă de duh peste orașul adormit în ceață. În dreptul inimii mi-au crescut turle de catedrale prin care vântul se zbenguie cu tinichelele zornăind   în palme, ca niște zurgălăi de sanie. Pentru că nu mai sunt eu, nimeni nu a mai aprins cu mâna lui candela bunăstării în port și nimeni nu a mai știut să aducă catargele corăbiilor la mal. Un anotimp nu poate decât să treacă. Să-și arunce haina pe pământ și să treacă, pentru că știe că mai sunt și alte anotimpuri asemeni ce se înghesuie prin garderoba unui actor cu replica uitată. Eu nu mai sunt demult eu. Eu sunt o părere, aproape o amintire dulce-amară care zâmbește dintr-o fotografie alb-negru. Într-o cafenea, sub arcade vechi, imperiale, doi pictori cu basca lăsată pe o sprânceană vorbesc despre toa