Scriitorul Gheorghe
Crăciun s-a născut pe data de 8 mai 1950, în
comuna Tohanu Vechi, județul Brașov. Marcăm momentul printr-un eseu
despre romanul Frumoasa fără corp,
roman apărut în 1993.
I
Sentio, ergo
sum
„Totul este biografie corporală în cărţile
mele”, mărturisea scriitorul Gheorghe Crăciun într-un eseu apărut
în revista Interval
(Dintr-un „Caiet de teze”,
nr.4 (12), 1998). Da, totul este corporalitate la Gheorghe Crăciun
în măsura în care această corporalitate reprezintă o tendinţă de
de-corporalizare (pentru a nu o numi chiar des-fiinţare). Paradoxul
Crăciun ar putea fi enunţat cam aşa: în căutarea
unui trup este anulată corporalitatea (cu toate
acestea, ideea de trup nu este pierdută; din acest punct, însă,
lucrurile devin, vom vedea, ceva mai complicate). Ideea este
prezentă cu asupra de măsură şi în romanul
Frumoasa fără corp
(publicat în 1993), roman care încă din titlu anunţă acea
de-corporalizare despre care am scris mai sus. Aş spune, fără să
greşesc, că acest roman îl reprezintă cel mai bine atât pe omul,
cât şi pe scriitorul Gheorghe Crăciun.
Frumoasa fără corp
este un roman al
dorinţei: „Ce caut şi ce nu găsesc?” se întreabă
Vlad Ştefan, unul dintre personajele romanului. Chiar basmul cules
de Kunisch (Die Jungfrau ohne
Körper) şi versificat de Eminescu
(Miron şi frumoasa fără corp) este
un basm al dorinţei (așa cum și poemul eminescian
Luceafărul este, la urma urmei, un poem
al dorinţei - al dorinţei de a căpăta un trup, de a iubi un trup,
de a iubi cu un trup).
În romanul lui Gheorghe Crăciun este evidentă dorinţa de certitudine, dorinţă satisfăcută temporar printr-o exacerbare a corporalităţii, a simţurilor, care duce, în cele din urmă, la dorinţa anulării acestei corporalități: „Nu pot să scap de mine, de trupul meu, de gândurile mele, de cuvintele mele”. Această de-corporalizare se face în numele unui „nou” trup, un trup pe care îl adăpostim în interiorul nostru, adevăratul nostru trup, un trup de unde provine „ceea ce ne face să gândim, să trecem prin stări de contemplaţie, să fim cinici, predispuşi la melancolie, activi şi practici, tandri sau nervoşi, visători, veseli, amărâţi, serioşi, gravi, puşi pe glume şi în nenumărate alte feluri.” În Lepădarea de piele, partea a VI-a romanului, autorul (de fapt naratorul, ca să păstrăm convenţia romanescă) mărturiseşte:
În romanul lui Gheorghe Crăciun este evidentă dorinţa de certitudine, dorinţă satisfăcută temporar printr-o exacerbare a corporalităţii, a simţurilor, care duce, în cele din urmă, la dorinţa anulării acestei corporalități: „Nu pot să scap de mine, de trupul meu, de gândurile mele, de cuvintele mele”. Această de-corporalizare se face în numele unui „nou” trup, un trup pe care îl adăpostim în interiorul nostru, adevăratul nostru trup, un trup de unde provine „ceea ce ne face să gândim, să trecem prin stări de contemplaţie, să fim cinici, predispuşi la melancolie, activi şi practici, tandri sau nervoşi, visători, veseli, amărâţi, serioşi, gravi, puşi pe glume şi în nenumărate alte feluri.” În Lepădarea de piele, partea a VI-a romanului, autorul (de fapt naratorul, ca să păstrăm convenţia romanescă) mărturiseşte:
„Tot ceea ce am scris din 73 încoace a
însemnat pentru mine o aventură a căutării trupului, a fantasmelor
din care se alcătuieşte consistenţa sa zilnică, o căutare disperată
a unei corporalităţi ireductibile, coincidentă la rigoare chiar cu
persoana mea…Trupul este gura vorbitoare, mâna şi mişcarea,
clipirea pleoapei, sufletul, senzaţiile, prezenţa gândului, emoţia
şi atingerea, tăcerea cărnii, acea interioritate raţională şi
viscerală din care se naşte limbajul (s.m.).”
Romanul Frumoasa fără
corp are şapte părţi (Starea de
graţie, Caietul
albastru, Studii după
natură,Sfârşitul
verii, Somnul băutorului de
apă, Lepădarea de
piele, Epilog).
În prima parte, Starea de graţie,
este povestită reîntoarcerea, pentru câteva zile, a inginerului
Octavian Costin în satul de munte în care a fost repartizat cu ani
în urmă, Nereju (satul vrâncean în care a fost repartizat Gheorghe
Crăciun ca profesor). Odată intrat în acea lume, pe care a
cunoscut-o cu ani în urmă, Octavian (Tavi) este cuprins de o stare
de nelinişte, de nesiguranţă - acea lume îi pare ireală, pustie, ca
şi cum s-ar retrage din faţa sa, s-ar ascunde. Durerea de dinţi
este singurul lucru care îi mai aminteşte de realitate, de
realitatea trupului său: „Ca şi cum trupul lui numai asta ar fi
aşteptat până atunci, să-i arate cât este el de viu şi de potrivnic
oricărei încercări de a-i uita prezenţa.” Singurul lucru real,
așadar, e legat de corpul său: „Realitatea lui era durerea”.
Dorinţa lui Tavi este evidentă încă din primele pagini: evadarea
dintr-un spaţiu anume, dintr-un timp anume, și reîntoarcerea
într-un alt timp, cel al vacanţei - un interval al timpului
altfel. Setea care îl chinuie pe
rătăcitor îl determină să caute Fântâna lui Şandru. (O trimitere la
apa Lethe, cea care poate dărui uitarea? Mai mult ca sigur). Ca o
paranteză, de menționat că irealul contaminează totul în jur,
decorul, sub influența acestuia, estompându-se: „ (…) iar clădirea
lângă care te afli, învăluită în aceeaşi nefirească tăcere, drumul
cu totul pustiu, lumina limpede şi aerul încremenit al amiezii nu
te mai reţin cu nimic în prezentul acesta, căci dincolo de
nemişcarea lui abstractă tu întrevezi un mister, o realitate pe
care nu poţi să o desluşeşti, pentru că nu ai trăit-o, dar pe care
ai fi în măsură, cu uşurinţă şi absurdă nostalgie, să ţi-o
închipui”. E vorba aici de imaginaţia care intervine tocmai pentru
ca necunoscutul - mai ales instalat într-un loc mai înainte
cunoscut - să nu înspăimânte. Aflându-se în faţa Fântânii lui
Șandru, o zăreşte, ieşind din vechea clădire a şcolii, pe Olimpia
Ionescu (Pia), „profesoara de naturale”, care pare o arătare
contaminată de irealitatea acelor locuri: „E o tânără zveltă,
înaltă, cu pielea albă şi ochi întunecaţi, foarte vii, cu părul
greu şi roşu ca arama. Picioare suple, glezne fragile, pantofi albi
de pânză…Trece plutind pe lângă rondul de flori ce mărgineşte
temelia clădirii şi dispare în curte, după desele tufe de
liliac.”
Citiți continuarea textului aici, pe
Literomania nr. 19
