De cateva dimineti incoace ma incearca un sentiment din copilarie. Obisnuiesc diminetile sa imi piaptan parul, privindu-ma-n oglinda mare din fata patului. Privindu-ma asa cum sunt eu, cu bune si cu rele, cu slabiciuni si puncte forte, cu zambete pierdute si regasite. E atat de mare incat ma cuprinde intru totul. Si-am inceput sa imi amintesc…

Mi se pare ca am auzit ceva. Nu, nu e bataia din pieptul Bunii. Se aude afara. E Dungata! Ma duc sa vad ce vrea, sper sa nu o trezesc. Deschid usa, pisica era in prag si privindu-ma a “buna dimineata, copila”. I-am zambit, bunica inca dormea. Am tras usa dupa mine si am ramas pe tarnat.

Soarele rasarea de undeva din valea satului, eu eram undeva mai sus, pe o colina cu case rasfirate si pere dulci. Ne trezisem tustrei: eu, pisica si… veverita. Multi ani m-am chinuit sa o prind, dar intr-un final am renuntat. De multe ori si distanta e buna. Comunicarea se face numai prin mimica, miscari, sune...