Nu am învățat să pierd. Nici oameni, nici lucruri. Urăsc să mă simt înfrântă și să simt cum jumătate din viața care îmi curge prin vene dispare într-o milisecundă în care mă văd fără acel ceva sau cineva pe care îl iubesc.
În ultima vreme simt cum anumite lucruri și ființe îmi scapă printre degete, iar eu nu pot decât să asist neputincioasă la acest spectacol macabru în care nu sunt doar spectator.

Mi se pare groaznic, groaznic în adevăratul sens al cuvântului „să nu mai ai”. Genunchii parcă se transformă în plastilină, în stomac se cască un hău, iar de gât te strânge o mână invizibilă, dar fermă, care îți ia și ultima suflare. Iată deci cum mă simt eu când sunt pe cale de a pierde și totul se petrece sub ochii mei.
Dacă puterea unui om se măsoară în funcție de cum înfruntă acesta pierderile, de orice fel, în momentul în care se întâmplă, aș fi puternică doar pe jumătate. Pentru că după ce experimentez toată disperarea, mâhnirea, frustrarea și neputința pe care le poate simți un om mi le asum. Le accept. Mai greu, mai ușor, dar îmi accept aceste goluri care prind rădăcini în mine. Dar atunci când se întâmplă… atunci când se întâmplă sunt cel mai vulnerabil om de pe Pământ. Mă sufoc cu propria disperare și am oribila senzație că totul se întâmplă prea repede. Prea repede ca să pot face ceva.