Fiecare dintre noi are în lumea lui interioară un loc cu nesiguranță. Al meu este despre singurătate și frică. E un loc în care se întâlnesc Nu știu! cu Nu înțeleg!, cu Nu cred! și cu Nu pot!. Un loc în care e mare dezordine. Un loc cu șoc, cu furie, cu zbucium, cu strigăt interior pe care nu-l aude parcă nimeni, cu dezamăgire. Cu moarte.

Am amintiri care mă duc în locul acesta, în care m-am simțit teribil de neiubită, uitată parcă de Dumnezeu. Ignorată de un om prea drag ca să îmi facă asta. Uneori l-am luat pe omul drag acolo cu mine să îi arăt cum mă simt și să îl rog să îmi explice ceea ce eu nu pot cuprinde. Și deși am găsit astfel unele sensuri profunde și credibile (ale lui, ale mele, ale potrivirii dintre noi), tot a rămas un sentiment de incertitudine. Tot simt că îmi scapă ceva, că niciodată n-am să aflu tot, că rămâne un loc cu haos și neiubire. O dovadă că uneori am...