27 martie 2018 – 100 de ani de la semnarea actului Marii Uniri de către membrii Sfatului Țării. Recunosc, nu am fost în Piață, duminică, pe 25 martie și aceasta dintr-un singur motiv, unul profund subiectiv – nu văd rostul unei demonstrații și nici a unui marș. Nu este nici timpul și nici locul, atât la modul direct, menționat mai sus, cât și dacă luăm în considerație starea de lucruri dezastruoasă din acestă palmă de pământ.

Un singur exemplu: locul unde a fost semnată Declarația, astăzi (foto) nu aduce aminte nimic bun acum. Am intrat (la amiază, pe la 12.30) în incinta clădirii actualei Academii de Teatru Muzică și Arte Plastice, unde acum o sută de ani își ținea ședințele Sfatul Țării. Doi trei oameni în curtea instituției. În interior, probabil în incinta bibliotecii, un eveniment, la prima vedere, destul de sumbru cu participarea unui colectiv de copii... Nici nu am intrat în sală – un aer greu ieșea din acel loc. Ne-am ridicat la etaj, acolo unde se află sala în care membrii Sfatului Țării s-au întrunit. Exact în acel moment, o doamnă (domnișoară) firavă grăbea într-un ton nervos, în limba rusă, acei 2 sau 3 vizitatori să iasă. Nici n-am reușit să ne apropiem de ușă că acea reprezentantă a Academiei a închis rapid ușa și s-a îndreptat spre ieșire.

Izul neplăcut al acestui pelerinaj la locul în care s-a înfăptuit evenimentul care a marcat un secol de istorie ulterioară și de care se folosesc în ultimele trei decenii piticii din fel de fel de partide și mișcări politice a fost accentuat de dezordinea și murdăria din jur. Clădirea dărăpănată și jerpelită, care-i descoperă, cred că, până și vopseaua de acum o sută de ani, zăpada neagră, nici un afiș de sărbătoare – nimic nu amintește de straiele de sărbătoare în care ar fi trebuit să fie îmbrăcat sau încondeiat acest loc în care s-a făurit istoria și pentru care și-au jervit viețile, peste două decenii, o bună parte din participanți și împreună cu ei câteva zeci de mii de basarabeni duși cu forța în Siberia și Zabaicalia.

S-a putut, elementar, de dat un pic cu lopata și de curățit zăpada iar în acele zile (și nu au fost puține) în care iarna a fost asemeni unei primăveri blânde să se dea un pic cu var acei pereți murdăriți de atâta neglijență. Nu i-ar fi costat nimic, decât doar o fărâmă de orgoliu. După aproape 30 de ani în care frații de peste Prut au investit în Basarabia cred că ne-am fi așteptat la un pic mai multe fapte și nu vorbe goale din tribune.

Ce ne-ar spune acum străbunii?! Sunt sigur - un singur lucru, cred: RUȘINE!