"Invitaţia, primită de a scrie pentru volumul tematic:
„Ipostaze existenţiale din lumea satului tradiţional”, care face
parte din proiectul cultural-artistic, intitulat „Vreau să
evoluez…daţi-mi cultura!”, îmi oferă fericitul prilej să aduc un
omagiu satului meu natal, Băbuşa, loc în care a văzut lumina zilei
şi mama mea, Catinca, şi unde am copilărit.
Pentru a scrie aceste rânduri, am mers cu gândul în urmă
cu cincizeci de ani, în lumea copilăriei. Amintirile-mi sunt vii,
numeroase şi voi nota câteva, începând cu faptul că nu am văzut
nicăieri un cer înstelat mai frumos decât cel privit din ograda
părintească.
De la vârsta de 14 ani, când am plecat în Iaşi la liceu,
şi până în prezent am trăit şi trăiesc departe de Băbuşa, dar dorul
şi iubirea de părinţi şi de pământul natal m-a însoţit
pretutindeni. Sunt mai mulţi ani de când părinţii mei au plecat din
lumea aceasta şi de atunci am mers mai rar în sat, dar tema acestei
scrieri mi-a reînviat dorinţa de a-mi vizita locurile unde m-am
născut, şi o voi face cât de curând, dacă va vrea
Dumnezeu.
Sunt recunoscătoare leagănului copilăriei
mele!
Energia satului meu natal şi dragostea de carte au făcut
posibil să încep şcoala în opinci şi să îmi închei cariera ca şi
funcţionar public în Parlamentul ţării.
Băbuşa este un sat de răzeşi format în a doua jumatate a
secolului al XV-lea, prin faptul că Ştefan Cel Mare a făcut
împroprietărire, prin dăruire, unor oşteni ai săi iubitori de ţară
şi de neam. Fratele mamei mele, cu sute de ani mai târziu de la
eveniment, respectiv prin anul1959, când eu eram un copil, spunea
mereu cu mândrie: „suntem răzeşi şi gospodari”. Deci, se
transmisese, prin viu grai, felul cum au început să vieţuiască
oamenii pe acel loc. Aici este o biserică de lemn veche de peste
200 ani şi frumoasă ca o bijuterie. La ctitorire a primit Hramul
Sfântul Nicolae, iar apoi s-a adăugat şi Sfântul Dumitru. Băbuşa
aparţine de comuna Băceşti, localitate atestată documentar din anul
1242, dar ca sediu de comună este infiinţată în 2 decembrie 1844
prin act dat de Divanul Apelativ al Ţării de Sus din
Iaşi.
În document era stipulată deschiderea de prăvălii pe
locurile neocupate de dughenele boiereşti. O mare parte din
suprafaţa comunei Băceşti era în proprietatea Eforiei Spitalului
Sfântului Spiridon din Iaşi. În Băceşti am urmat cursurile claselor
V-VIII. Îmi amintesc faptul că era o distincţie între satul meu,
Băbuşa, loc neprihănit şi liniştit, cu 100 de case, şi Băceşti,
târg mare, cu aer cosmopolit, cu gară, cu un spaţiu destinat pentru
ca anual, vara, să aibă loc bâlciul, ca loc de distracţie şi unde
să se desfăşoare activităţi comerciale pentru multe sate din jur.
În Băceşti erau magazine mari şi brutării ce aparţineau evreilor,
era o bibliotecă în care intrai urcând multe trepte ca într-un
templu.
Comuna Băceşti a aparţinut de Regiunea Iaşi, iar acum
aparţine de judeţul Vaslui.
*
În anul 1937, doi tineri, Catinca şi Jănică, în vârstă
de 20 ani, fiecare din ei orfani de ambii părinţi, se întâlnesc în
Băbuşa, la botezul unui copilaş şi se îndrăgostesc. Peste câteva
luni, Jănică a venit din satul lui, Cuci, să o ceară de soţie pe
Catinca exact ca în poveşti: călare pe un cal alb ca neaua, iar el
era un tânăr frumos, brunet cu pielea albă ca spuma laptelui şi cu
ochii verzi. Catinca era frumoasă, avea ochii albaştri ca floarea
de nu mă uita.
S-au căsătorit în anul 1938. El avea, ca zestre, doar
acel cal alb, ea avea, ca zestre de la părinţii ei, o bucată de
pământ pe care şi-au construit prima lor casă cu două camere. Din
iubirea lor, între anii 1939-1957 s-au născut 8 copii. Al şaselea
copil al acestei perechi s-a ivit pe lume în anul 1951 şi a devenit
persoana care scrie aceste pagini.
*
Merg cu gândul în primii ani de viaţă.
Ce timpuri!
Mă văd în curtea casei părinteşti cu iarbă, troscot şi
mereu curată după cum erau cerinţele părinţilor.
În fundul grădinii, dincolo de gardul cu salcâmi, era
lunca, ce se întindea între sat şi comună, cu o iarbă verde cum nu
este, în zilele noastre, nici cel mai reuşit gazon modern. Pe
luncă, Duminica băieţii şi bărbaţii tineri jucau fotbal în timp ce
o mulţime de copii şi oameni asistau.
Aproape de grădina noastră curgea pârâul Băbuşa, un
afluent al Râului Bârlad ce trece prin partea stângă a satului, şi
care, în acele timpuri avea un debit de apă încât, pe el funcţiona
o moară situată între satul Băbuşa şi Cuci. Din localitatea Cuci,
locul unde crescuse, tatăl meu, Jănică Dodiţă, călătorise pe calul
lui alb, peste apa Bârladului şi îşi întâlnise destinul, rămânând
în Băbuşa, sat aşezat la poalele unui deal cu un pământ prielnic
pentru pomi fructiferi, dar şi cereale. Vara, ca şi copii, mergeam
la scăldat în Râul Bârlad ce curgea limpede pe lângă sat, separat
băieţii de fete, nu ştiu de cine era făcută ordinea, dar nu au
existat incidente pentru că mentalul colectiv era curat, era o
educaţie ancestrală bine respectată ce o primeau copiii deopotrivă
de la familie, biserică şi şcoală.
Părinţii mei, precum şi ceilalţi oameni din sat, aveau
în proprietate, diferenţiat, bucăţi de pământ, atât în vatra
satului, pe lângă gospodărie, dar şi în spaţii mai depărtate pentru
lanuri de grâu şi orz sau suprafeţe împădurite. Era o armonie
creată natural, demult, prin înţelegerea celor împroprietăriţi
atunci şi transmisă din generaţie în generaţie.
În faţa satului era un deal pe care iarna copiii se
dădeau cu sania şi cu schiurile, iar vara păşteau oile şi vacile
sătenilor. Era un loc al comunităţii preţuit de toţi
oamenii.
Pentru a merge la şcoală în comună, după absolvirea
primelor patru clase în satul natal, treceam o punte din lemn
făcută dintr-un singur copac. Astfel treceam Râul Bârlad ce
traversa lunca, chiar prin mijlocul ei şi, pe luncă, în partea
dinpre Băceşti, ateriza periodic avionul, pentru a duce cazuri
urgente la Iaşi, sau pentru a paraşuta pachete cu sânge pentru
nevoile Spitalului comunal.
Sosirea avionului era pentru toată lumea un eveniment
important atunci.
În anii copilăriei am văzut şi trăit obiceiurile
tradiţionale ce aveau naturaleţea şi concreteţea lor, dar păreau şi
aievea, păreau desprinse din basm, aşa erau de frumoase: ursul,
capra, uratul, semănatul. Era frumos, în timpul iernii, şi felul
cum femeile se adunau în grupuri, prin rotaţie la una din case,
pentru a toarce, obicei numit: clacă (şezătoare).
Nu uit mersul la Sfânta Liturghie Duminica, unde duceam,
după obicei, un leu pentru cutia milelor, apoi mersul la spovedit
şi împărtăşit, când duceam preotului ouă.
Am văzut zăpezi mari cât gardurile, încât mergeam pe
deasupra pomilor, sau prin cărări adânci săpate în zăpadă în zorii
zilei de părinţi.
La masă mâncam din străchini de lut, cu linguri de lemn,
pe o masă de lemn, fără faţă de masă. Această masă rotundă de lemn,
pe care mămica răsturna mămăliga din ceaun şi o tăia felii cu aţa,
era foarte bine spălată şi rasă cu cuţitul de se făcea galbenă ca
lămâia. În acea perioadă a copilăriei mele, familia noastră aducea
apa din drum, de la o fântână cu cumpănă aflată ceva mai departe de
casa noastră. Noi foloseam multe lucruri din lemn pe care trebuia
să le întreţinem foarte curate aşa încât, trebuia să facem drumuri
la fântână destul de des. Conform cuvintelor mamei, lucrurile
trebuiau să fie „curate ca helgea”. Nu mai este pe pământ să o pot
întreba de unde venea această vorbă şi regret că abia acum mi-am
amintit. Îmi doresc să mai fie părinţii mei în viaţă să pot vorbi
cu ei mai mult, să îi întreb despre diverse lucruri, acum când,
nemaifiind la serviciu am mai mult timp. De aceea, obişnuiesc să
spun tinerilor: Să ne facem timp să vorbim cu părinţii noştri,
despre rădăcinile noastre! Părinţii mei au plecat pe Marele Drum la
vârsta de 80 ani, când aveau 58 de ani de căsătorie, iar eu nu am
reuşit să stau de vorbă cu ei despre viaţa lor dinainte de a mă
naşte. Acum ştiu că e important să ne preocupe originea şi
identitatea noastră.
*
Am găsit scris cu lacrimi de dor greu, într-un jurnal al
meu din anul 2001, între altele, următoarele cuvinte:
Sunt bucuroasă că m-am născut într-un sat de o frumuseţe
rară, Băbuşa, înconjurat de dealuri moi, unele frumos împădurite,
numite Prisaca, altele acoperite cu păşune sau cultivate rând pe
rând cu grâu, soreancă (floarea soarelui) sau păpuşoi (porumb) în
funcţie de „rotaţia culturilor”. Din primii ani de viaţă, îmi
stăruie amintirea despre cum era curtea casei, adică ograda, în
care am copilărit şi faptul că până la 7 ani am locuit într-o casă
cu două camere ce fusese construită de părinţi când s-au căsătorit.
Într-o cameră toţi copiii, iar în cealaltă părinţii. Apoi,
amintirea construirii unei case noi, tot în aceeaşi ogradă,
construcţie ce a început-o tatăl meu imediat ce s-a născut mezinul
familiei, singurul băiat, după ce, înaintea lui, se născuseră şapte
fete. Casa aceasta nouă, construită în anul 1958, are 4 camere şi
este şi acum în sat, iar cea veche a fost dărâmată. La data
construirii a acoperit-o cu şindrilă de brad ce mirosea foarte
frumos şi era galbenă. Mai am în minte, nealterat, ceva superb şi
anume: mirosul de fân proaspăt cosit!
Mai am vie în memorie imaginea unei alte ogrăzi, şi
anume ograda bunicilor dinspre mamă unde locuia fratele mamei, cel
ce îşi zicea răzeş şi gospodar. Ca şi copii, mergeam des la acest
unchi, care avea copii de vârste apropiate cu noi, şi era meşter
renumit de butoaie. Acolo era o ogradă mare, mereu curată, măturată
şi vara stropită zilnic cu apă în formă de semicercuri. Totul era
organizat ca într-o farmacie. Erau piese din lemn confecţionate de
unchiul, moş Ionică Cucoranu, şi aceste piese erau aşezate pe
feluri pentru ca din ele să facă butoaie de toate mărimile. Ograda,
era situată pe marginea râului ce venea de pe Dealul Boleacului,
numit pârău (pârăul Băbuşa), şi se vărsa în Râul Bârlad, iar în
dreptul ogrăzii, unde se născuse mama mea, se surpau mereu malurile
când venea apa mare, încât, la un moment dat, unchiul cu familia
lui s-a mutat de acolo într-o casă ce şi-a construit-o peste drum
de casa noastră.
*
Acum, când scriu aceste cuvinte mă gândesc la cât eroism
au avut în fiinţa lor părinţii mei, şi câtă credinţă în Dumnezeu,
că şi-au născut şi crescut toţi copiii pe care a vrut Dumnezeu să
li-i dea, cu toate că au avut condiţii grele de viaţă. Erau
creştini ortodocşi adevăraţi şi, deşi le era greu, pentru că, exact
când eram ultimii patru dintre noi cu vârste între 3 şi 14 ani,
tăticu a suferit un grav accident de muncă şi nu a mai lucrat,
totuşi îi auzeam spunând: „suntem fericiţi că nu am aruncat nici un
copil, avorturile îmbolnăvesc oamenii”. Din întâmplarea nefericită,
că tăticu a rămas, în urma accidentului, multă vreme la pat, iar
apoi a mers în cârjă toată viaţa, Dumnezeu a creat ceva pozitiv.
Fiind mereu cu noi acasă, (înainte lucra pe şantier şi venea fie
lunar, fie săpămânal acasă), ne-a învăţat tot felul de lucruri
bune. De la splendoarea faptului că ne spunea basmele lui Petre
Ispirescu, ce le ştia pe de rost, cu un talent de povestitor
recunoscut în tot satul, până la a ne arăta cum se confecţionează
opincile din pielea porcului tăiat la Crăciun sau cum făcea
măturile din mălaiul( aşa se spunea la noi în sat la sorg) crescut
vara în grădină. După ce a început să meargă, sprijinit de cârjă,
ne duceam la pădure cu el şi ne arăta şi explica diferenţele dintre
arbori, spunându-ne următoarele: în tei să nu vă urcaţi că este un
lemn moale; stejarul e puternic şi e bun, mai ales pentru butoaie,
dar şi pentru construit case şi trăieşte sute de ani; cornul e
elastic, înfloreşte primul iar coarnele, rodul lui, se coc ultimele
din pădure; carpenul e un lemn de esenţă tare; fagul e un arbore
falnic; frasinul e un copac deosebit şi frumos; bradul stă verde
tot timpul anului. Despre nuc, copac ce era în grădina casei,
spunea: sub falnicul nuc să nu adormiţi niciodată, dar lemnul de
nuc e bun pentru mobilă. Şi tot aşa amănunţit ne explica despre
păsările din pădure şi crâng, dar frumuseţea era cu ciupercile,
bureţii, cum spunea el. Spunea că ciupercile cele mai frumos
colorate sunt otrăvitoare!. Din bureţii comestibili (hribi,
mănătărci, gălbiori) luam acasă şi mămica ne făcea
mâncare.
Când în familia noastră, din punct de vedere economic,
timpurile erau grele, tatăl nostru ne citea din Sfânta Scriptură
povestea lui Iov şi ne cultiva răbdarea.
Ne mai spunea şi alte înţelepciuni din care îmi
amintesc:
„Sufletul omului e totul!; Suferinţa şi iubirea sunt
strâns legate între ele; Smerenia e cea mai mare virtute;
Duşmanului dă-i pâne şi sare; Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face;
Când un om este bun îi poate face şi pe ceilalţi să fie buni; Omul
să se pună în ordine pe el.”
După cum vedeţi, părinţii ne vorbeau în pilde şi
versuri, iar cuvintele lor erau frumoase filozofii de
viaţă.
Sunt fericită pentru că m-am născut în satul Băbuşa şi
din părinţi credincioşi, buni şi curaţi la suflet".
Câteva date biografice despre Jeniţa Dodiţă puteţi găsi
şi pe blog-ul ei personal:
https://jenita.ro/despre-mine
.jpg)
.jpg)
