Frământ între degete puful din buzunarul gecii, adunat acolo de iarna trecută, probabil. Sau nu știu cum naiba se formează el acolo. Cum se naște din nimic și ajunge o bilă perfect rotundă, rotită aproape la nesfârșit între arătător și degetul mare. Și de ce i se spune arătător dacă nu e frumos să arăți cu degetul? E ca și cum ni se râde în față. Ni se spune că avem, dar nu putem să-l folosim. Exercițiu de disciplină. Greu. Pentru că e foarte la îndemână să arăți cu degetul, niciodată spre tine. Vântul îmi intră în ochi și încerc să mă mențin dreaptă. Lăcrimez fără să plâng. Ce ți-e și cu filmele astea! Mi-a venit în gând că am reînceput Casa Dragonului și pare că iar l-am abandonat. Oare de câte ori o să mai văd primele 3 episoade din S01, până să termin tot serialul? Și oricum, nu-i nicio presiune. Când mă gândesc la filme, îmi dau seama cât de mult vreau să citesc. :)) Ce e rău în asta? Le fac pe ambele când pot. Tu ce alegi când nu ai de ales? Mă opresc să fac o poză. Luna, o bucată din ea, că nu știu în ce fază a lunii este, luna văzută printre copacii cheliți de ianuarie. Chiar și asa, incompletă, luna e frumoasă cu crengi. Îmi spun că o voi posta pe Instagram, apoi că nu e nimic creativ în a folosi camera telefonului amatoricește, oprindu-te pe trotuar și pozând ca orice alt trecător curios. Oricum, nu-i nicio presiune. De ce să fim creativi toooot timpul? De ce să fim cumva anume toooot timpul? Poate noi suntem creativitatea altcuiva, care ne-a desenat pe un carton la mijlocul secolului XVI, undeva la marginea Florenței. Și abia acum am prins curaj să părăsim hârtia. Poate altcineva a scris un scenariu prost, iar noi avem de suferit acum. Deh, nu toată lumea e Michelangelo Antonioni. Blow up. O apăsare de trăgaci și păsările au zburat de aici dincolo, cu bătăi de aripi ce sună a disperare. Sau așa cred. Gata, am ajuns la magazin.