Raphael Dădârlat ajunsese mare prin politică, deși nu
avea cine știe ce aplecare spre gargară, șulfăraie sau mânăreală.
Ai lui l-au trimis la București imediat după revoluție, ca să-și
facă un rost.
S-a înhăitat cu cine trebuie și, într-un an, a ajuns
ceva șmecher pe la parlament. Intrase la grămadă, că era nevoie de
nume pe listă și nimeni nu-i dădea vreo șansă.
Ajuns acolo, stătea mai mult pe la partid, o ardea prin
localuri cu colegii deputați, mai pârlea câte-o aspirantă la
funcții și poziții...
De fapt, așa a ajuns celebru. L-au prins în mașină cu
una, atât de speriat încât se îmbrăcase cu chiloții ăleia. L-au dat
la televizor, l-au pictat prin gazete, a ajuns de râsul
politicii.
Era, cum se spune, mort-din-punct-de-vedere-politic. Așa
că l-au dat afară din partid, dar îl știa lumea așa că nu mai avea
ce face în București.
Peste tot unde căuta ceva de lucru, râdeau de el și îi
făceau faze nasoale: “Ce zici de niște bikini roșii, Raphaele?”,
“Bă, tu când te duci la budă, unde intri? La femei sau la
bărbați?”
A decis să se întoarcă în sat, deși trebuia să înfrunte
miștocăreală și umilință din partea tuturor, însă nu mai știa de
unde să ceară ajutor. Părinții erau ultima lui
scăpare.
De când a pășit pe ulița satului, parcă îi căzuse ceva
în cap. Lumea se îngrămădea să-i strângă mâna, să-l bată
prietenește pe umăr. Se ofereau să-l invite la bodegă și chiar îi
plăteau câte o țuică. Era speriat, că nu știa ce se întâmplă cu
oamenii care, singurii din lume, îi arătau atâta admirație și
prietenie, primindu-l ca pe fiul risipitor.
Dar oamenii erau fericiți că pe unul de la ei din sat
l-au dat la televizor.
Fragment din romanul autobiografic “Personajul neutru”
