încep să uit și e o senzație ciudat de plăcută. m-am agățat de amintiri ca de viață, crezând că fără ele o să mă scufund în abisul existențial. și apoi mi-am dat seama că mă scufund oricum, că rămân pe loc, ancorată într-un trecut care nici n-a fost real, care nu îmi aparține. din momentul în care am dat drumul colacului de salvare, înțelegând că eu sunt singură în poveste, am început să cercetez adâncul cu picioarele și, simțind că nu e chiar atât de înfricoșător întunericul singurătății, respingerii, înstrăinării, m-am lăsat dusă de val, oriunde m-ar fi dus acesta.
însă valul m-a dus în largul mării, mi-a făcut cadou apusul la linia orizontului, mi-a dat senzația de unire, de plenitudine și de ireal. mi-...