Postat Maria
Sunt cu sufletul flămând, cu trupul singur, cu mângâieri
mii pe care nu pot să le mângâi. În sfârşit s-a răcorit, vremea
este mai primitoare şi ne lasă să ne vindecăm de incendiul care ne
ardea celulele încetul cu încetul. M-am plimbat zilele trecute prin
ploaie, ştii că-mi place ploaia, şi ea doar m-a mângâiat, mi-a
alinat durerile, prin ea am primit mesajul odihnitor mai de
aproape, mai direct şi mai viu.
Din ce în ce mai des mi se pare că cea care trăieşte
este altcineva. Observ ce face, ce simte, cum reacţionează, dar
acest “altcineva” nu mă reprezintă. Şi acest “altcineva” are
momente când ştie de existenţa mea, când bănuieşte că exist undeva
aproape de el şi îl pot ajuta. Şi crede-mă, nu mă mai recunosc în
persoana mea fizică. Conştientizez însă că de câte ori aleg mintea,
ea nu îmi serveşte, devin frustrată, mânioasă. De câte ori las
lucrurile “fără minte” atunci totul devine uşor, limpede, fără
dureri emoţionale.
Eu mă înghiontesc uşor să-mi reamintesc că n-am nevoie
de luptă şi că tot ce am de făcut este de a scana totul cu
inima.
Pentru că şi una şi alta au cheile şi codurile necesare
în inimă.
Maria
