Postat Maria
E greu să crezi în mângâierile
nisipului
când pământul lunecă şi muşcă din viaţa ta
arunci din tine toate filele
de frica unui incendiu iminent
din cuvinte sar literele
ca un cutremur de metafore
creşti şi scazi deopotrivă
urci cobori iar urci
sinuozităţile pământului şi cerului
muşcă şi ele din tine
păsările emoţiilor dau roată
eşti ca un conglomerat de oase
pline de tainele sinelui
răzvrătită lumina acoperă totul în grabă
apoi umple cerul de veşti
eşti urma din urmă a umbrei Lui şi încapi
într-un sac din pânza necunoaşterii umane
sau din pânza cunoaşterii aproximative
pe care o tot văd plutind prin mine
şi mă sufocă
e greu să crezi mângâierile pământului
când fragmente de ploi răsucesc în taină
copacul vieţii şi al morţii deopotrivă
din care roadele nu mai cad
pentru că tu ai nevoie să şi urci
nu numai să te apleci să le culegi
mai bine crezi în mângâierile unghiului
cel mai deschis al fulgerului
acel fulger albastru pe care-l primeşti uneori
şi nu mai poţi să plângi vreo două luni
după ce pleacă o parte din tine la ceruri
iar tu rămâi
femeie seacă în pământul cutremurat
muşcat
de umbrele şi tainele sinelui
căutându-le anume printre cuiele refolosite
la fiecare răzvrătire de toate cele ceruite
cerute de cer
ceri pauză ţi se dă mai departe
câte o bătaie de călcâi şi ritmul
pentru a hori în jurul tău neîncetat
căutând căutându-te
şi totuşi
crezi şi laşi deoparte ifosele
şi mergi înainte cu toate
privind inima ta
ca pe un cactus înflorit în alb
şi poate că nu mai îndrăzneşti
să-i atingi geometriile magice
cu erori. poate.
Anne Marie Bejliu, 1 mai 2017
când pământul lunecă şi muşcă din viaţa ta
arunci din tine toate filele
de frica unui incendiu iminent
din cuvinte sar literele
ca un cutremur de metafore
creşti şi scazi deopotrivă
urci cobori iar urci
sinuozităţile pământului şi cerului
muşcă şi ele din tine
păsările emoţiilor dau roată
eşti ca un conglomerat de oase
pline de tainele sinelui
răzvrătită lumina acoperă totul în grabă
apoi umple cerul de veşti
eşti urma din urmă a umbrei Lui şi încapi
într-un sac din pânza necunoaşterii umane
sau din pânza cunoaşterii aproximative
pe care o tot văd plutind prin mine
şi mă sufocă
e greu să crezi mângâierile pământului
când fragmente de ploi răsucesc în taină
copacul vieţii şi al morţii deopotrivă
din care roadele nu mai cad
pentru că tu ai nevoie să şi urci
nu numai să te apleci să le culegi
mai bine crezi în mângâierile unghiului
cel mai deschis al fulgerului
acel fulger albastru pe care-l primeşti uneori
şi nu mai poţi să plângi vreo două luni
după ce pleacă o parte din tine la ceruri
iar tu rămâi
femeie seacă în pământul cutremurat
muşcat
de umbrele şi tainele sinelui
căutându-le anume printre cuiele refolosite
la fiecare răzvrătire de toate cele ceruite
cerute de cer
ceri pauză ţi se dă mai departe
câte o bătaie de călcâi şi ritmul
pentru a hori în jurul tău neîncetat
căutând căutându-te
şi totuşi
crezi şi laşi deoparte ifosele
şi mergi înainte cu toate
privind inima ta
ca pe un cactus înflorit în alb
şi poate că nu mai îndrăzneşti
să-i atingi geometriile magice
cu erori. poate.
Anne Marie Bejliu, 1 mai 2017
