Dacă suntem furioși, atunci altcineva ne-a provocat
furia. Sau, dacă suntem ținta furiei altcuiva, probabil că noi
suntem de vină; sau, alternativ – dacă suntem convinși de
nevinovăția noastră , putem trage concluzia că celălalt nu are
niciun drept să se înfurie.
Cu cât relațiile nostre sunt mai fuzionale ( adică forța
de coeziune este atât de puternică, încât se pierde „eul” separat
din „noi”), cu atât învățăm mai mult să ne asumăm responsabilitatea
pentru ceea ce simt alții și pentru reacțiile lor și să-i învinuim
pentru propriile noastre reacții. La fel, membri familiei își asumă
responsabilitatea pentru influențarea gândurilor, sentimentelor și
comportamentelor altor oameni.
Relațiile umane însă nu funcționează astfel, sau cel
puțin nu prea bine. Începem să ne folosim furia ca pe un vehicul al
schimbării atunci când suntem capabili să ne împărtășim reacțiile
fără să-l facem pe celălalt responsabil pentru provocarea emoțiilor
noastre și fără se ne autoculpabilizăm pentru reacțiile altora ca
răspuns la alegerile și acțiunile noastre.
