În ultimul an de facultate, viața ar trebui să semene cu o linie izoelectrică, să fie lină, perfectă, înțeleasă până la ultimul amănunt, iar eu să fiu marinarul cu visele adormite. Să nu mă tulbure nimic, să nu mă atingă nicio intensitate, să respir regulat.   Câte căsuțe cu experiențe ar fi trebuit să bifez până la 24 ani? Care e punctajul necesar pentru a merge pe drumul ales de inima mea? Mă voi muta, din nou? Voi fi eu vreodată un om resemnat?          Marea decizie e aceea de a lăsa credința să perforeze pielea aspră a rațiunii. De fiecare dată când mă tem de timp și îl cert, ceva îmi aduce aminte de Creatorul lui, de Cel Căruia Îi pasă de secundele mele. Și apoi mă liniștesc și sper și reascult "The fat of the land" (The Prodigy, 1997).    Albumul acesta mă transformă...