Felicitări, Ionuț!
Vorba Lăcrămioarei Daniela Donose. ..dacă mi - am dorit
să mă fi iubit şi pe mine un băiat în acest mod...? Răspunsul se
subînțelege....?
"EXCURSIE CU ŞCOALA
Era demult. Şi o chema Smaranda. Părinţii îi spuneau
Maranda, iar la şcoală - o strigau Mara. Şi era frumoasă. În inima
lui – atât de frumoasă, încât mintea nu concepea şi mai frumoasă.
Ca şi cum ar fi colindat lumea întreagă şi-ar fi văzut tot ce era
de văzut şi nimic nu putea să-i schimbe convingerea. Da, cea mai
frumoasă! Când citea Frumoasa din pădurea adormită, ea era şi mai
frumoasă; când citea despre sora lui Winnetou, Zi-Frumoasă, ea era,
desigur, mai frumoasă! Nu concepea lumea fără ea. La şcoală,
aştepta recreaţia cu ochii pe ceasul deşteptător al învăţătoarei,
aşezat oblic pe un colţ al catedrei, şi sufla pe ascuns în limbile
late ca să împingă timpul înainte. Şi când, în sfârşit, suna
clopoţelul – totdeauna mai târziu – o zbughea afară, căutând-o cu
privirea prin hărmălaia din curtea şcolii. Dacă n-o găsea, dacă n-o
vedea, intra în panică, blestemându-l, cu grele cuvinte, pe
învăţător că nu respectă orarul. Şi era supărat, şi era disperat
dacă se suna de intrare fără s-o vadă. Atunci, ora devenea
insuportabilă povară şi se certa cu limbile ceasului. Apoi, drumul
către casă. Mergea, întotdeauna, în urma ei, mai la distanţă, ca să
nu creadă ea că el o urmăreşte, dar suficient de aproape ca să
creadă. Ea ştia, dar se făcea că nu ştie şi se făcea că scapă câte
ceva pe jos şi - când se apleca să ridice acel ceva - privea
furişat în urmă să-l vadă urmărind-o. Şi el care, desigur, era
totdeauna acolo, pe urmele ei, privea cu totul şi cu totul în altă
parte, prin curţi, prin grădini, prin salcâmi, prin nori - adică,
numai pe ea nu, deşi, când drumul era proaspăt plouat şi urmele ei
apăreau clare în faţă, el călca atent pe lângă ele şi era ca şi cum
ar fi mers alături. Şi, iarăşi, când ea se făcea că ridică acel
ceva şi îl privea furişat, el ştia că îl priveşte aşa, furişat, şi
bucuria îl orbea şi se apropia, pâş-pâş, atât de aproape, că-i
auzea foşnetul rochiţei pepit alb-albastru. Şi era ca şi cum mergea
în urma ei dintotdeauna, ca şi cum ar fi mers în urma ei
întotdeauna. Apoi, în vacanţa de vară… Ehei, vacanţa de vară!
Făcându-şi cale în calea ei, în amiaza mare, când vrăbiile îşi
scaldă aripile în praful fierbinte al drumului şi rândunelele trec
săgeţi pe la ureche… Pândind, poate apare, poate o vede… Aşa… ca
din întâmplare. Şi când, deodată, trecea şi îl privea cu ochii
aceia cum mai frumoşi nu existau, el privea cu totul şi cu totul în
altă parte, prin curţi, prin grădini, prin salcâmi, prin nori -
adică, numai pe ea nu şi trecea cu mâinile în buzunarele
pantalonilor, târându-şi sandalele ca să stârnească praful
drumului, ca şi cum praful drumului l-ar fi ascuns ochilor ei, l-ar
fi ascuns lumii aşa, roşind până în vârful urechilor când, din
întâmplare, deodată, trecea.
Apoi, tot în demultul acela, era duminică. Trecea
lumea la biserică. Autobuzul trebuia să apară din susul şoselei. Ea
trebuia să apară din jos. Profesorul de educaţie fizică, cu lista
în mână, îi bifa pe cei prezenţi. Toţi erau îmbrăcaţi frumos şi
curat. De la o tufă înflorită, mirosea a iasomie toată şcoala. Era
dimineaţa. Soarele nu se vedea de salcâmi şi nu se poate să nu fi
trecut şi vreun stol de porumbei. Plouase noaptea şi era răcoare.
Avea cămaşă bleu, cu mânecă scurtă, pantaloni de doc, tenişi noi,
chinezeşti şi se gândea că, dacă ea nu mai vine… Şi se gândea că,
dacă n-ar fi leşinat acolo, pe lutul roşu din tindă, nici el n-ar
mai fi venit. Şi se gândea că, dacă ea nu mai merge, nici el n-ar
mai fi mers. Că, de asta s-a înscris când a umblat profesorul de
educaţie fizică cu lista, din clasă în clasă, să-i întrebe cine
vrea să meargă în excursie cu şcoala. Când învăţătoarea a întrebat
câţi s-au mai înscris, profesorul de educaţie fizică a citit lista
şi, când a auzit numele ei, a ridicat, automat, mâna. Nu erau
mulţi, şi fiecare avea câte o sacoşă cu de băut şi de mâncat. Pe
şoseaua pietruită, maşinile treceau rar. Mai ales duminica. În
liniştea de printre salcâmi, motoarele se auzeau de departe.
Stăteau cu urechea ciulită.
- I-auzi, vine!
- Ţi se pare. E un bondar.
- Ba nu-i bondar, e motor! I-auzi!
- Ai dreptate-i motor. Da’ să nu fie
rata.
- Nu-i rata. Rata a trecut dimineaţă, am văzut-o eu,
că trece prin poarta mea.
- Poate-i altă maşină.
- Punem pariu, că-i autobuzul
nostru?
- Nu punem.
- Ţi-e frică.
- Nu mi-e frică, da’ nu pun.
Era autobuzul lor. A venit în viteză, din susul
şoselei, fără să facă praf, că plouase noaptea. A oprit în poarta
şcolii. Şoferul a coborât pe uşa lui, a zis Bună dimineaţa! şi a
dat mâna cu profesorul de educaţie fizică. Apoi, s-a uitat la
fiecare roată, lovind-o cu piciorul. Cânta fluierând şi se uita,
din când în când, la ceas. El se uita cum se uită şoferul la ceas
şi în josul şoselei. Nu venea.
- Gata, îmbarcarea!, a zis, deodată, profesorul de
educaţie fizică.
- Urcaţi cum vă strig eu, după listă, şi vă aşezaţi
pe scaune.
A început să citească lista: cutare, cutare, cutare…
Şi Ţugui Alexandru. Urca în autobuz încet, cu privirea pe şosea.
Autobuzul avea bănci cu spetează, moi, căptuşite cu burete şi cu
vinilin. S-a aşezat în dreapta, mai în spate. Erau aşa de moi
băncile, că-i venea să se bâţâie. Autobuzul era cu faţa spre în
josul şoselei. Stătea în picioare şi privea prin parbriz. Deodată,
venea alergând. Rochiţa care flutura în alergare parcă era
albastră. Sigur era albastră. Pentru că, salcâmii erau aşa de verzi
şi, pe deasupra şoselei, fâşia de cer printre salcâmi semăna cu ea.
Şi, sigur, trecea un stol de porumbei. Când a ajuns în dreptul
şcolii, profesorul de educaţie fizică a făcut-o adormită şi i-a
spus să urce naibii mai repede, că întârzie tot autobuzul din cauza
ei. Şi el, deodată, era Robin Hood şi trăgea o săgeată drept în
pieptul profesorului. A urcat roşie la faţă şi gâfâind şi s-a
aşezat în stânga, mai în faţă. Era frumos şi curat autobuzul şi
băncile erau aşa de moi, că le venea la toţi să se bâţâie. Apoi,
profesorul de educaţie fizică a pliat lista, a urcat în autobuz, a
trântit uşa şi s-a aşezat pe scaunul de lângă şofer. Şoferul a
urcat pe uşa lui şi au pornit. Cum spuneam, el se aşezase în
dreapta şi mai în spate. Ea – în stânga şi mai în faţă. Priveau
prin geamul autobuzului şi se bucurau de cum trec salcâmii, şi
casele, şi curţile, una după alta, prin dreptul lor. Casa lu’
cutare! Apoi, a lu’ cutare! Şi a lu’ cutare! Când au ieşit din sat,
deodată, se vedea până departe. Câmpul era verde şi plopii, pe
marginea şoselei, făceau umbră, unul după altul. Era cu faţa spre
ea şi se bucura că este cu faţa spre ea, că aşa nu era nevoie să
întoarcă privirea ca s-o vadă şi ea să vadă că el se întoarce s-o
vadă. Nu se mai sătura privind-o şi aştepta - poate întoarce capul
să-l privească. Îi privea părul lung şi lăturişul profilului şi
aştepta, uitând să mai privească pe fereastră. Şi, parcă,
simţindu-i boldul privirii, ea nu-şi întorcea capul. Privea
continuu pe geam şi el credea că se face că priveşte pe geam şi
aştepta, aştepta… până când, deodată, întorcea capul şi-l privea.
Şi atunci, el privea pe fereastră, în depărtare, fără să vadă,
desigur, depărtarea.
Şoseaua parcă a făcut, deodată, la dreapta Erau atât
de multe câmpuri şi atât de multe sate, că au mers până când li s-a
făcut foame şi-au început să scoată ce-aveau fiecare. Mâncau
privind pe fereastră. După aceea, au mai trecut două sau trei sate
şi-au intrat într-o pădure. Profesorul de educaţie fizică le-a spus
că va face o pauză, ca să coboare cine are de făcut vreo ceva.
Aproape toţi au coborât. El n-a coborât, ca să nu creadă ea că are
de făcut vreo ceva. Profesorul de educaţie fizică le-a mai spus să
nu se îndepărteze de autobuz, că-i ia mama naibii; să facă fiecare
ce-are de făcut şi să urce imediat, că nu are timp de pădure, că
pădure au şi-acasă. Nici ea nu a coborât. Când au urcat toţi,
profesorul de educaţie fizică i-a numărat şi-a zis: Gata, start!
După ce au ieşit din pădure, autobuzul a făcut la stânga şi a
intrat pe o şosea tare netedă. Era aşa de netedă, că nu-i zdruncina
deloc autobuzul. Mai mare dragul să mergi pe ea.
Apoi, unul s-a ridicat de pe bancă şi-a zis tare:
Iote, trenul! Şi toţi s-au ridicat în picioare şi-au început să
strige: Trenul! Trenul! Are un, două, trei,…, douăzeci, douăzeci şi
unu de vagoane. Mamă, ce lung îi! Da’ el nu s-a ridicat. Se făcea
că mai văzuse tren. Se făcea că, pentru el, trenul e ceva obişnuit
şi nu s-a ridicat, şi privea să vadă dacă ea îl vede că nu s-a
ridicat şi, când a văzut că-l vede, i s-a umflat pieptul ca la
curcani, de important ce i se părea că este. Dar, cu coada ochiului
tot a tras când trenul, trecând în fugă pe lângă ei, a şuierat atât
de tare şi de lung, că tot autobuzul a început să chiuie din urma
lui. Şi mecanicul le-a făcut cu mâna şi ei i-au făcut cu mâna
mecanicului. Şi şoferul gonea autobuzul ca să se ţină parcă după
tren, da’ n-avea cum, că trenul era tren, nu joacă. Plus că trebuia
să oprească şi la barieră, că era una în faţă, chiar prin dreptul
trenului. Apoi, a trecut alt tren din partea cealaltă. Era cu
oameni. Şi tot autobuzul făcea cu mâna la oamenii din tren şi
oamenii din tren făceau cu mâna la autobuz.
Către prânzul cel mare, au ajuns în oraş. Oraşul era,
tot unu’ şi unu’, numai blocuri înalte. Atât de înalte că, din
autobuz, când te uitai în sus, nu le vedeai vârful. Au trecut prin
oraş mergând încet, ca să poată profesorul de educaţie fizică să le
explice din mers: acolo-i aşa, dincolo-i aşa. Când s-a terminat
oraşul, au ajuns într-un parc frumos tare! Autobuzul s-a oprit şi
profesorul de educaţie fizică a zis: Toată lumea jos! Au coborât şi
au intrat cu toţii în parc. Nu vă-ndepărtaţi de grup!, spunea
profesorul. Au tăiat parcul în două şi, când au ajuns la marginea
lui, deodată, au văzut lacul. Era larg şi lung că nu puteau să-l
cuprindă cu ochii. Şi marginea lacului era aşa de verde şi de
frumoasă, că băieţii au coborât în fugă şi s-au tăvălit, crezând
că-i iarbă; da’ nu era iarbă, şi-au intrat cu totul în apă, de s-au
murat ca şobolanii, şi fetele râdeau de sus, de pe coama malului,
iar profesorul de educaţie fizică le-a zis: Băi, tăntălăilor, voi
n-aţi auzit de mătasea broaştei? S-au uscat repede, că era cald,
iar profesorul de educaţie fizică a râs de ei şi le-a mai zis: Nu-i
nimic, v-aţi răcorit puţin. Frumos mai era cu ea prin parcul acela…
Era atât de frumos încât după amiază, când au pornit spre casă, o
tristeţe de păcură îi năpădi sufletul şi-ar fi vrut ca autobuzul
să-i poarte aşa…, fără oprire, la nesfârşit. "(Ion
Avram)
.jpg)
.jpg)
