Îmi tot apare reclama unui concert de la Ateneu,
prilejuit de împlinirea a 340 de ani de la nașterea lui Bach. În
iarna de acum 40 de ani, pe cînd eram în clasa a douăsprezecea,
tata îmi atrăgea atenția asupra unui articol al Anei Blandiana din
România literară, apărut în rubrica Atlas în numărul din 31
ianuarie 1985. Vorbea acolo despre tricentenarul a trei dintre
marii compozitori ai barocului. M-am întrebat cum a putut fi
acel an 1685, capabil să-i nască pe toți trei. Cum s-au mișcat
astrele pe cer și cum s-au copt fructele, cum s-au urmat
anotimpurile și au legat roadele în acel an în stare să izbucnească
în lume asemenea izvoare de frumusețe? Cărțile de istorie nu ne
spun aproape nimic – tabelele lor de dezastre sînt albe – nu au
avut loc nici războaie, nici molime, nici cataclisme naturale. Un
an anonim, banal, oarecare, un an neînregistrat de cronici și
neclamat de anale, un an care și-a folosit toate resursele de
voință și de forță, de geniu și de credință pentru a-i naște pe ei,
pentru a izvorî imensele fluvii de armonie care curg de atunci
peste lume. Un an anonim? Dar el se numește cu trei dintre cele mai
strălucitoare numele ale miracolului: Bach, Händel, Scarlatti.
300 de ani mai tîrziu, într-un București înghețat, întunecat și
mohorît, nu se întîmpla niciun miracol. Redeschiderea școlilor după
vacanța de iarnă se amînase, mașinile personale nu mai aveau voie
să circule, tremuram în apartamentul cu țurțuri la ușa de la
balcon, se oprea des lumina și învățam pentru bac și facultate la
lumînare. Dar atunci cînd era curent, puneam cîte un disc la
pickup, învățam mai bine cu muzică, iar muzica lui Bach era mereu
liniștitoare și dătătoare de speranță. În primăvara care a venit în
cele din urmă, am împlinit 18 ani și viața avea să se precipite
într-un ritm amețitor. Am clipit și au trecut 40 de ani. Au trecut
deja 18 ani de cînd nu-l mai am pe tata. Toate s-au schimbat, numai
muzica lui Bach, ca și a lui Händel și a lui Scarlatti, rămîn să
păstreze armonia lumii.