A fost o lunga perioada in care credeam ca daca renunt la mine, la visurile mele si urmez o cariera infloritoare, o sa fiu fericita. Nu mi-am indeplinit visul in cariera, dar cand eram aproape sa il indeplinesc, fugeam sau eram indiferenta. Ceea ce inainte ma entuziasma, acum ma lasa indiferenta. Miile de dezamagiri, sau chiar esecuri, mi-au schimbat perceptia asupra vietii, m-au transformat intr-o fiinta insensibila,in ceea ce priveste oportunitatea de a lucra intr-un mediu sanatos. Singura mea fericire acum era iubirea. Iubeam, fara limite, fara ganduri, fara prejudecati, pe persoana pe care ma asteptam cel mai putin sa o iubesc. Diferenta de cultura, ma atragea incredibil de mult, mai mult decat cariera, decat orice. As fi dat cu piciorul la orice oportunitate, pentru a petrece cateva clipe cu Engin. Candva, posibilitatea de a lucra intr-o multinationala, era visul meu suprem, tremuram in fata acestui gand, iar acum nu ma mai interesa, ba chiar ma incomoda. Stiam ca imi fura din timpul pe care voiam sa-l petrec cu el, ca imi fura libertatea, pe care acum o aveam. Prietenii ma intrebau :"Si bine, cu cariera cum ramane? Ce vrei sa faci?" Si atunci, radiam de fericire, lucru pe care ii aduce pe ei intr-o stare de uimire si le raspundeam "Nimic!". Nu intelegeau ce se intampla cu mine, se asteptau sa fiu deprimata, sa fiu o epava, in urma lungilor siruri de esecuri, dar de fapt, straluceam mai mult ca de obicei. Era un paradox pentru ei. Oare nu esecurile ar trebui sa ma duca intr-o stare deplorabila? Faptul ca nu aveam un scop in viata, ca nu am avut niciun succes, trebuia sa fie o sursa de nefericire, care sa imi graveze chipul. Dar de fapt, eu intineream si sadeam dubii in sufletul lor. Acum eram o alta persoana, atat fizic cat si cu o alta personalitate.
Cu toate acestea, desi iubirea mea crestea pe zi ce trece, si imi divinizam tot mai mult sufletul pereche, starea mea fizica nu era foarte buna. Uitam sa mananc, uitam sa beau, uitam sa dorm, si aceste excese aveau efecte asupra sanatatii mele. Dar nu uitam sa ma gandesc la el, la fel cum nu uitam sa respir. Stiam ca e un vis copilaresc, ca adolescenta e caracteristica pentru aceste trairi, dar cu toate ca eram constienta de asta, imi placea sa ma afund tot mai mult in aceste placere. Eram oarba, dar imi placea. Stiam ca in cateva saptamani, luni, totul va disparea, dar voiam sa traiesc cat mai mult momentul. Imi placea sa mi-l imaginez langa mine. Corpul meu imi dadea o stare incredibila, astfel incat ore in sir savuram singura in tacere acea placere, uitand complet de mancare. Imi configuram chipul sau in minte, si imi fauream povesti cu noi doi. Cand il sarutam mental, era ca si cum ar fi fost real, poate chiar mai placut.
Ma gandeam, cum putem avea aceasta capacitate, sa ne indragostim mereu, din nou. Cum putem uita atat de usor aceste trairi, odata cu timpul? Povesti similare pe care le traisem acum cativa ani, sau chiar cateva luni, acum era prafuite, uitate sau sterse de trecerea timpului. In mintea mea, el era perfect acum, dar stiam ca daca as petrece mai mult timp cu el, totul ar fi un miraj. Mirajul de a-ti diviniza persoana de care te indragostesti la inceput. El a vindecat o rana mai veche, si stiam ca la un moment dat alta persoana , va vindeca ranile pe care mi le va produce el. Era un cerc vicios din care nu mai puteai iesi. Eram sclava pasiunii, eram constienta de asta, dar imi placea. Nu-mi doream sa fiu deasupra sentimentelor, sa le disec, sa le observ, sa rad de naivitatea indragostitilor, imi doream doar sa le traiesc la cote maxime. Ce folos ca esti constient si ca realizezi toate procesele si dedesubturile, cand nu esti capabil de a simti un fior. Eu cautam sa-mi provoc stari placute, nu sa le reprim ca mai demult. Stiam ca timpul trece, ca in curand nu voi mai fi frumoasa, si voiam sa profit de fiecare ocazie. Imi doream cariera, dar in acelasi timp nu voiam sa-mi sacrific frumusetea, trairile, pentru cariera, ca intr-un sfarsit sa raman cu laude, dar singura.