Postat Maria
Mi-e teamă de moarte. E o taină pe care nu sunt încă în
stare s-o înfrunt. Moartea este pentru mine ceea ce erau pentru
greci ochii Gorgonei, în care te uitai şi împietreai. Nu mai am
nimic de aşteptat. Mi-e frică, nu de Dumnezeu, ci de absenţa lui
Dumnezeu. Sunt incapabil să gândesc o lume în care El nu ar axista,
pentru că atunci toate s-ar prăbuşi. Dumnezeu înseamnă pentru mine
falimentul raţiunii mele, punctul unde raţiunea începe să nu mai
aibă explicaţie, unde încep să bâjbâi prin întuneric. Nu cred în
Viaţa de Apoi. O invidiez pe mama mea, femeie simplă, care nu avea
nicio problemă cu dubiile. Eu nu am acces la misticism. Mi-aş fi
dorit să pot crede în misticism. Matisse răspundea atunci când era
întrebat dacă el crede în Dumnezeu: ,,Da, când lucrez”. Aşa zic şi
eu. Cred în Dumnezeu atunci când scriu. Nu mai am nimic de
aşteptat. Da, mă dor cei 80 de ani ai mei. Mă dor şi bolile mele.
Am avut un accident cerebral în urmă cu cinci ani. A fost, din
fericire, un accident uşor. Mi-am revenit. Am mai avut şi un
infarct, acum am diabet, mă exasperează reumatismele. Sunt în
situaţia neplăcută de a mă suporta pe mine însumi prea mult.
Citesc, scriu, recitesc nişte cărţi. Sunt înconjurat în casa mea de
câteva mii de cărţi. Ascult muzică clasică. Îl iubesc pe
Ceaicovski. Mai ies din casă, mai apar pe la televizor, mă mai
plimb câte o oră pe zi. Timpul trece. Tânjesc după apa mării. Nu
mai am voie, din cauza bolilor, să merg la mare. Marea a devenit
pentru mine trecut. Pot să-mi amintesc doar că una dintre pasiunile
mele a fost marea. Au intrat în mitologia mea personală vara şi
nisipul fierbinte, când ieşeam din apă. Cred că aş fi în stare să
vorbesc ore întregi despre starea de indolenţă luminoasă pe care
ţi-o dă trupul răsfăţat de soare şi nisipul fierbinte. Nu mai am pe
nimeni. Soţia mea a murit. Băiatul meu, economist, lucrează şi
locuieşte în Italia.Vine din când în când în Bucureşti. Sunt singur
aici între molii şi cărţi. E un destin la mijloc, am avut molii în
toate casele mele. Am locuit în mahala, în două internate la liceu,
am avut poate vreo şase case prin care am trecut. Toate pline cu
molii. Nu sunt mulţumit de viaţa mea. Singura satisfacţie reală
sunt dezamăgirile mele. Dacă am aceste dezamăgiri, înseamnă că am
avut iluzii şi aşteptări foarte mari de la mine. Mi-aş fi dorit să
am mai mulţi prieteni şi nu am, mi-aş fi dorit să fiu mai puţin
singur şi nu am reuşit. Mi-aş fi dorit să am o familie mare, mulţi
nepoţi şi nu am. Sunt sătul de mine însumi. Eu sunt o ilustrare
perfectă a racului negativ.
Octavian Paler
