Susan Grant, Physical Culture and Sport in Soviet Society.
Propaganda, Acculturation, and Transformation in the 1920s and
1930s, Routledge, London & New York, 2013. O carte foarte
interesantă, armonios structurată (pe criteriu tematic), minuţios
documentată despre semnificaţiile ideologice, organizarea
instituţională şi aplicarea în practică a „culturii fizice” şi a
sportului în societatea sovietică.
Cartea face referinţă la surse de arhivă, presă, publicaţii
ideologice şi ştiinţifice din epocă, dar şi, pentru a analiza
dimensiunea culturală şi imaginară a obiectului de studiu, la
lucrări literare şi filme. Imediat după revoluţie, cultura fizică a
fost văzută de bolşevici drept un instrument ce se dorea eficient
de transformare a societăţii sovietice şi de formare a „noului om”
sovietic”. Cultura fizică şi sportul au fost investite cu
semnificaţii şi funcţii similare, de educaţie individuală şi
inginerie socială, peste tot în lumea modernă. În URSS, acestora
însă li s-a atribuit un rol „civilizator” şi emancipator cu
aplicaţie care se dorea mult mai largă şi cu obiective mai urgente
şi mai ambiţioase.
Cultura fizică şi sportul aveau menirea de a disciplina corpul
individual şi totodată corpul social, în angrenajul sportului de
echipă. Este interesant că, în anii 1920 pînă la începutul anilor
1930, sportul nu se desfăşura pe principii de competiţie, ci cu
scop în sine. Odată cu mijlocul anilor 1930, în contextul virajului
conservator prin care trece regimul sovietic, sportul sovietic pune
un accent tot mai mare pe performanţă şi pe competiţie,
sincronizîndu-se tot mai mult, din acel moment, cu sportul
internaţional.
Cultura fizică şi sportul erau văzute de către ideologii şi
administratorii sovietici drept un remediu pentru comportamentele
anomice şi „deviante”: alcoolismul, huliganismul, sinuciderile.
Sportul a fost chiar prezentat tinerilor drept o alternativă
virtuoasă experienţei sexuale timpurii. O discuţie extrem de
interesantă a fost dusă în anii 1920 în legătură cu sportul
feminin. Dilema între egalitate deplină (începutul anilor 1920) şi
diferenţă de gen (mai tărziu) a fost rezolvată în favoarea
diferenţei, corpul feminin fiind investit în egală măsură de un rol
social, economic şi chiar politic, şi totodată unul „natural” – de
reproducere. Ca şi în alte domenii, investiţiile reale în educaţie
fizică şi sport nu au fost pe măsura declaraţiilor. Astfel, pe
parcursul anilor 1920, majoritatea şcolilor sovietice nu aveau în
curriculum ore sistematice de educaţie fizică, iar acolo unde ele
existau, acestea se ţineau mai degrabă formal, fiind considerate un
soi de recreaţie mai lungă.
Răspîndirea sportului la sate şi în zonele populate de grupuri
etnice ne-europene a întîmpinat la început greutăţi de punere în
practică, datorită diferenţei codurilor culturale. Pînă la urmă,
autorităţile au recurs la o strategie, aplicată şi în alte domenii
(„naţional prin formă, socialist prin conţinut”), adaptînd jocurile
de echipă tradiţionale la o funcţionalitate modernă, cea a
sportului. În multe cazuri, acest experiment a reuşit.
În cele din urmă, se poate spune că modernizarea societăţii
sovietice prin această componentă culturală a fost un experiment
reuşit. Către a doua jumătate a secolului 20, sportul şi educaţia
fizică au dobîndit un loc central în societatea sovietică, ca în
orice altă societate modernă.
