Ofițerul nu este soldat universal
!
Avem o țară
Salutare Națiune !!!
„Acesta este un pamflet și se adresează
exclusiv
acelora care știu că nu știu tot”
Ofițerul pentru români este ca apa pentru pește, ca pământul
pentru copac sau ceva asemănător cu întrebările acelea din testele
de „inteligență”, de testare a existenței acesteia pe care le
formulează psihologii. Pentru un popor profund pașnic, așa cum ne
place să ne autointitulăm, avem prea multe apucături și pasiuni ce
nu sună deloc pacifist.
Pentru o națiune cum spuneam pașnică, bună la suflet și care nu
a vrea să „bată” pe nimeni nici măcar la fotbal, avem un vocabular
destul de belicos. Atât de evidentă este intruziunea termenilor
militari în limbajul curent încât a ajuns până acolo că „dă
conflicte” de terminologie chiar. Și aici desigur, am să mă
refer la tema principală a acestor rânduri de față și care m-a
determinat să pătrund sensul sau rațiunea pentru care s-a ajuns la
oficializarea noțiunii de „ofițer
civil”.
Oricât de înțelegători am încerca să fim, sintagma „zgârie” și
nu se potrivește decât
„super-super-forțat”. Este o unire
împotriva firii, ceva de genul asocierilor ideologice la partidele
politice. Dar, așa cum mai de voie mai de nevoie termenul de
„Ofițer al stării civile” a fost adoptat oficial și păstrat de
peste o 150 de ani în vorbirea curentă și în administrația publică,
nu ar trebui să ne mire absolut deloc asocierile ciudate din
politică în genul adunării kilogramelor cu kilometrii.
Orice român cunoaște faptul că orice căsătorie se oficializează
numai în fața „ofițerului de stare civilă”. Că se oficializează e
simplu de înțeles, căsătoria devine oficială, recunoscută și, în
consecință, protejată de stat. De ce funcționarul, care reprezintă
statul și oficializează căsătoria, trebuie să se numească OFIȚER
?
În mod obișnuit ofițerul este un nume generic pentru gradele
militare de la sublocotenent până la general sau chiar persoana
care poartă unul dintre aceste grade. În modul curent de vorbire și
gândire, ofițerul este prin excelență MILITAR,
adică opusul termenului de CIVIL. Mai mult chiar,
în literatura de specialitate, ofițerii adesea sunt numiți și
„corpul de elită al profesiei militare”
.
Acum, desigur că, prin asocieri convenționale, putem alătura
termenul de ofițer oricărui alt termen, întrebarea este de ce am
face asta? Era un banc despre Radio Erevan în anii ′80 în care se
întreba dacă în Elveția se poate face comunism şi se răspundea:
„Da se poate, dar nu ar fi păcat?”
O parte vor spune că este posibil să fie o problemă de
traducere. O altă parte, va putea spune că ar putea să fie o
problemă de înțelegere. Alții vor spune că poate a fost o eroare
inițială și din conservatorism s-a perpetuat această sintagmă.
Fiecare în parte și toate la un loc nu fac decât să conducă la
ideea că această formulare PLACE poporului roman.
Aceasta formulare, indiferent dacă voit sau din eroare, a fost
implementată a venit ca o mănușă pentru modul de percepție
individual și colectiv al nației. Că dacă, să zicem, a fost eroare
inițială, ea putea fi corectată de nenumărate ori in cursul anilor.
Ultima corectare ar fi putut fi făcută la elaborarea și redactarea
ultimei versiuni a codului civil de acum câțiva ani. Dar nu s-a
făcut și s-a păstrat versiunea inițială. De ce? Pentru că aceasta
formulare exprimă exact ce simțim. Exprima exact nevoia de sens a
termenului de „Ofițer de stare civilă”.
Cel care oficiază o căsătorie este un funcționar public în
serviciul statului român. Că poate fi și ofițer, adică și militar
în cazuri expres prevăzute de lege este una, dar să fie toți acești
funcționari ofițeri e cu totul și cu totul altceva. Adică ori se
militarizează totul și nu pare nici frumos nici deloc practic,
aducând bocancii militari în cele mai frumoase aspecte ale vieții
civile, ori se duce în derizoriu noțiunea de ofițer, de militar de
carieră cu grad militar, acest corp de elită al profesiei
militare.
Acum, că ofițer și civil nu se potrivește
nici de bună voie și nici forțat nu mai trebuie demonstrat, însă,
observând apetența generală a poporului român, pentru migrarea
masivă a termenilor, instituțiilor, atribuțiilor din sfera vieții
civile către cele militarizate, nu ne mai miră absolut nimic.
Avem ofițeri de armată, de poliție, de jandarmerie, de ISU,
ofițeri de informații, de contrainformații, ofițeri acoperiți,
descoperiți, ofițeri de legătură, ofițeri de serviciu, OFIȚERI DE
PRESĂ, etc. Ar fi vreo mirare că pe lângă ofițerii de stare civilă
și pe cei de presă să avem și alte modele de ofițeri? Ofițeri de
fotbal în loc de arbitri, ofițeri de trafic, etc.
Pe lângă nevoia de sens și simbolistică, vocabularul însuși s-a
îmbogățit cu termeni specific cazoni și, când spun asta, mă refer
la faptul că adoptarea s-a făcut spontan, unanim, cu toata inima și
tot dragul. Termenii au prins și s-au integrat natural. S-au lipit
ca „marca de scrisoare”. Vorbirea curentă, și aici mă refer în mod
special la limbajul media, cel cu impact puternic asupra publicului
beneficiar al informațiilor este plin de termeni ca „locotenenții
lui…”, „armata de …”, „soldații partidului”, „membrii fac front
împotriva…”, „războiul împotriva corupției…” etc.
Numai și dacă ne uităm la termenii enumerați mai sus și ne este
suficient să înțelegem cât de cât orientarea cazona a mentalității
colective a românului. Și poate termenul de „cazonă” este prea
pretențios, întrucât orientarea ar fi mai degrabă belicoasă decât
cazonă. Cum spuneam, de fapt nu eu ci un general de brigadă,
ofițerii ca și „..corp de elită al profesiei militare” ar trebui să
rămână acolo unde sânt. Și termenii de asemenea ar trebui utilizați
și cu măsură, și cu respectul cuvenit. Pare nedrept să vorbești
despre „locotenenții” unor interlopi de pildă. Un locotenent este
un OFIȚER. Ori cum să spunem că un interlop are ca subordonați
niște ofițeri ????
Demilitarizarea pe care Romania a început-o în anii 1991-1993
la nivel de instituții, a reînceput în ultimii ani mai intens la
nivel de limbaj și continuă într-un ritm ceva mai lent la nivel
organizatoric. Nu trebuie să ne supărăm, dar e ca un nărav, e ceva
ce ne caracterizează, nu este ceva impus ori dobândit. Nu putem
altfel. Avem o foame de disciplină, chiar dacă nu ne caracterizează
disciplina. Avem un respect și o apreciere dusă până la exacerbare
pentru modelele categorice și chiar brutale de a impune disciplina,
însă, aici e paradoxul: o admiram, o respectam, însă atât.
Înaintașii au adoptat aceasta atitudine față de terminologie
din eroare sau pentru ca le-a plăcut. Noi o tolerăm din comoditate
sau pentru că NE PLACE. În toate cazurile și fără excepție am
adoptat-o pentru simplul motiv ca ni se potrivește și ne
reprezintă. Ofițerul civil e „pe sufletul nostru” cum s-ar spune în
popor.
O căsătorie ar trebui încheiată de un funcționar public al
stării civile, ca reprezentant al statului, funcționar public care
este un CIVIL și nu de un OFIȚER. O instituție de presă are un
purtător de cuvânt, un corespondent, un reprezentant și nu un
OFIȚER de presă, după cum un infractor interlop nu are ca
subordonați locotenenți / ofițeri, ci COMPLICI infractori.
Să lăsăm ofițerul militar și atât.
București
04 noiembrie 2016
Costel Avram
