în a naturii lume vii,
el, scânteia ce putea oriunde-a străluci.
Spulberat din mantia cerească,
ca praful în lume să trăiască,
se-aşează ici şi colo strigând "e ocupat",
dorul frângându-l lumescului păcat
NU ŞTIE să trăiască
când vieţii fu trimis căzut
asemeni oalei ce răsucită-n lut,
forma rotundă prinde
sfârşită-n început:
tot plânge toarta-i că nimeni n-o apucă
pe bolta cerului la loc s-o ducă...
NU VREA să moară,
dar nici s-o mai lungească nu,
de vii se-agaţă foarte
negând propria-i moarte,
când uşa întredeschisă poate şti
cum lutu-i foc de aur în braţe de etern,
nicicând a fi nevoie pe scară-a mai sui
treptele luminii, spre marele Eden!
Ah OMUL, fiinţă grea,
Nu cere, nu ştie, nu vrea!
