N-aveti idee ce bucurie am avut asta-seara. Nu va ganditi la prostii (chiar daca v-am invatat cu ele), e altceva. M-a gasit pe Facebook o fosta colega si prietena din scoala primara. Si-a adus aminte de baiatul cel blond (da, eram blond pe-atunci), pe care l-a rugat sa sara un gard ca sa-i culeaga o zambila dintr-o curte. Da, am facut d-astea, dar cred ca nu va mira, cel putin pe cei ce ma cunosc. Galanton de mic. Da' gata cu umflatu'n pene, ca nu despre asta-i vorba-n propozitie. Am rememorat zilele in care ai ei veneau la ai mei si jucau rummy (cred), iar noi dadeam casa cu susu-n jos si-asa mi-a venit un parfum de zile de-alta-data...

In care singura grija era sa nu-ti rupi hainele prea tare si sa ajungi acasa cand se insera. Cu carti citite sub plapuma, cu lanterna, nu pentru ca ar fi fost "d'alea", ci pentru ca trecuse ora de culcare. Cu geamuri sparte prin vecini, pentru ca prastia era in faza de "testare" sau pentru ca "insurubai" cate un luft de zile mari pe terenul improvizat intre blocuri. Cu plimbari nevinovate, saltand de mana cu fata din blocul vecin, care mirosea a dulce. Cu sambete si duminici la scalda pe malul Dunarii si castele de nisip sub soarele bland. Cu sleahta de prieteni la "vanat" de cirese de mai de prin curtile apropiate. Cu fiorul aventurii cand descopereai singur ca lumea e mult mai mare decat blocurile din capul strazii. Si cu chelfanelile inerente poznelor "comise".

Insa, una peste alta, cu sentimentul ala de cald, calm si sigur.

Si, bineinteles, cu razvratirile si eterna spusa cu naduf "abia astept sa fiu mare"; ce prosti suntem cand suntem mici...