Povestea următoare este despre doi bărbaţi grav bolnavi, imobilizaţi la pat,
împărţind aceeaşi cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea aşezat în
fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era
poziţionat în dreptul singurei ferestre din cameră.
Celălalt bărbat era imobilizat în poziţie culcată şi îi era inaccesibilă ipotetica
privelişte pe care o oferea unica fereastră.
Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Şi vorbeau la nesfârşit:
despre soţiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar şi despre locurile în
care îşi petreceau vacanţele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să
stea aşezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.
Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi