Ramane ca uneori trecutul sa se rastoarne peste mine. E ca atunci cand deschizi usa, usa aia in spatele careia lucrurile sunt intr-un adevarat haos, si, in ciuda faptul ca esti constient ca le-ai pus pe toate acolo pentru un motiv bine-intemeiat, ramane sa dechizi usa din cand in cand, nu de alta, dar sa le poti vedea cum dau navala afara, cum cad unele peste altele, pe deasupra, prin si pe dedesubt, sa poti sa-ti simti inima cum o ia la fuga ca in fata unei avalanse de proportii.

Nu stiu cum sa le bag pe toate inapoi… si le las sa umble libere pe strada, in jurul meu, lungi, late, naluci, epoci, vorbe.