Astăzi stând în spatele volanului din spatele meu Agnes a
început să râdă cu poftă. Ne-am uitat unul la altul cu Alice și am
zâmbit. Nu am înțeles ce anume se întâmpla dar pentru ea totul avea
sens și parcă și acum o aud. Nu poți să nu îți întipărești în minte
acel râs colorat și plin de viață. Degețelul care arăta afară pe
geam era nemaipomenit. Nu era mare lucru de văzut afară. Cel putin
prin ochii mei de adult sătul de viață și obosit. Dar pentru ea cu
poftă se găsea ceva afară sa o îmbucure așa mult. Alice zâmbind
mi-a zis că arată spre peretele mare și verde plin de iarbă care se
afla în partea stângă al autostrăzi.
A fost interesant pentru noi ca și părinți sa privim bucuria
ei pentru un lucru așa de simplu. Noi adulți îngreunați de stres și
cu gândul la ziua de mâine nu avem timpul nici măcar pentru o
bucurie asa de simplă. Acum că stau și ma gândesc de fiecare dată
când a răs și eu am stat și m-am mirat că ea râdea așa cu poftă îmi
dau seama că pentru ea a fost mereu un motiv. Pentru mine atunci
inexistent dar acum mai mult ca real. Prin ochii ei am început să
văd altfel lumea. Am început să o văd pentru ceea ce este și nu
ceea ce aș vrea sau îmi imaginez eu să fie.
sursa: instagram.com
Se bucură de un avion care zboară pe cer, o pasăre care
ciripește, iarba care crește pe pereți sau chiar și oamenii
nepoliticoși. nervoși și stresați care așteaptă la rând pentru a fi
primiți la Doctor.
De la domnul medic plecasem spre casă când Agnes s-a bucurat
așa mult de aceea verdeață. Chiar și acolo în timp ce așteptam la
rând ea avea în plan să înveselească pe tot supăratul care aștepta
la rând. Pe care îl vedeam mai trist îi întindea o mână și îi
gesticula că ar vrea sa îl ia în brațe. Culmea este că pentru cinci
minute câte am fost la rând a reușit să pună zâmbetul pe fața
tuturor cu care a avut contact. Chiar și doamnei care a ieșit din
cabinet tot supărată "Auzi domnișoară dar la mine mai vine cineva
sau aștept aici degeaba?", "..domnișoară mai aștept mult,
domnișoară?", Agnes îi zâmbește în timp ce asistentă răspunde la
telefon și doamna se liniștește. Asistenta zice doamnei să aștepte
ca domnul doctor vine și băbuța trântește ușa.
Culmea este că pentru o secundă a zâmbit, dar s-a întors la
ale ei probleme.
Noi oare de câte ori nu facem același lucru? De câte ori în
viață uităm să zâmbim, să ne bucurăm de moment, să trăim? Mi-ar
place ca atunci când îmi termin alergarea să o fac fără niciun
regret. Să știu că m-am bucurat de fiecare moment din viața mea și
am răs colorat și plin de viață până la capăt.
