Mişcarea de emancipare naţională, care a culminat cu independenţa Republicii Moldova (RM), proclamată la 27 august 1991, a produs o efervescenţă de aspiraţii în sînul noilor elite ascendente şi a oamenilor „de pe baricade”. Aceste aspiraţii vizau, în general, crearea unui stat independent, democratic şi prosper. Ajutată de statele occidentale, Republica Moldova urma, potrivit acestor aşteptări, să se alăture ţărilor dezvoltate. Se aştepta o tranziţie directă, univocă, armonioasă spre democraţie şi economie de piaţă. Schimbările care aveau loc la sfîrşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990 în toată Europa de est şi fostele republici sovetice păreau să confirme, la rîndul lor, caracterul inevitabil şi ireversibil al acestei tranziţii spre o societate liberă şi prosperă.

În realitate, „tranziţia”[1]s-a făcut simţită, imediat, ca o criză economică gravă, cu repercursiuni şi sechele, din care societatea moldoveană nu şi-a revenit nici astăzi. Într-un deceniu de „tranziţie”, nivelul general de trai al populaţiei a scăzut de cîteva ori[2]. În loc să producă bunăstarea aşteptată, reformele economice liberale din anii 1990 şi 2000 au fost asociate cu sărăcia, corupţia şi inegalităţile galopante.

În acest eseu[3], voi trece în revistă evenimentele, considerate cele mai marcante din întreaga perioadă care a urmat independenţei RM, şi voi încerca să analizez şi să sintetizez cauzele principale ale întîrzierii acestei „tranziţii”, precum şi consecinţele sociale şi politice ale acesteia.

În ţările fostei URSS, tranziţia spre democraţie liberală şi economie de piaţă a fost precedată şi pregătită de reformele întreprinse de conducerea sovietică în a doua jumătate a anilor 1980, în timpul guvernării lui M. S. Gorbaciov, perioadă numită „perestroika” („restructurare”). În RSS Moldovenească / RSS Moldova, ca şi în alte republici sovietice, această perioadă a fost cunoscută prin aşa-zisa mişcare de „eliberare naţională”, prin emergenţa unui pluralism politic (odată cu apariţia mişcărilor Pentru Susţinerea Restructurării, ulterior Frontul Popular, Interfront „Unitate-Edinstvo” şi Gagauz Halkî) şi prin adoptarea primelor reforme economice care au creat cadrul legal pentru liberalizarea economică şi apariţia întreprinderilor private.

Ultimul Soviet Suprem (organ legislativ) al RSS Moldoveneşti, ales în februarie 1989, a devenit totodată şi primul Parlament al Republicii Moldova, care şi-a exercitat mandatul pînă în februarie 1994. Parlamentul şi Guvernul s-au impus, într-un termen relativ scurt, ca instituţii viabile, cu reală putere de decizie. Odată cu crearea şi consolidarea instituţiilor de justiţie, au fost puse bazele unei separări a puterilor în stat, premisă de bază pentru edificarea unei democraţii şi a unui stat de drept emergente[4].

După proclamarea independenţei, în sfera politică moldovenească şi-au făcut apariţia mai multe partide, care şi-au declarat afiliererea la doctrine democratice occidentale (creştin-democratică, social-democratică, liberală etc.)[5]. Fostul Partid Comunist a fost interzis imediat după independenţă, iar patrimoniul său a fost naţionalizat. Totuşi, în 1994, un partid autointitulat „al Comuniştilor din Republica Moldova”, compus în general din reprezentanţi ai fostelor elite de partid, a fost înregistrat la Ministerul Justiţiei[6].

Pluralismul politic în gestaţie al tînărului stat RM ascundea cu greu, în fapt, o divizare greu conciliabilă a elitelor intelectuale şi politice asupra căii de dezvoltare pe care statul trebuia să o urmeze pe termen scurt[7]. În ciuda unei percepţii admise, ultimul Soviet Suprem şi respectiv primul Parlament moldovean ales pe cale democratică a fost compus în proporţie de 27% (sau 94 din cele 380 de locuri) de către susţinătorii Frontului Popular, ceilalţi fiind membri ai Partidului Comunist („conservatori” şi „reformatori”) şi reprezentanţi ai fostelor elite administrative şi de partid[8]. Aceşti aleşi ai poporului, foarte diverşi după parcurs şi convingeri, au votat independenţa republicii, mînaţi de conjunctura politică imediată (era doar la cîteva zile după eşecul puciului de la Moscova) şi în contextul mai larg al mişcărilor naţionale, al căderii comunismului în ţările din Europa de est şi al destrămării URSS. În scurt timp după proclamarea independenţei, aripa „conservatoare” – majoritară – a conducerii RM (formată din reprezentanţii fostei elite administrative) a făcut front comun împotriva „reformatorilor” naţionalişti şi reformelor promovate de aceştia[9], favorizînd, odată mai ales cu începutul lui 1993[10], o „restauraţie de catifea”, după expresia lui Adam Michnik[11].

Nici societatea moldoveană nu era mai omogenă din punct de vedere cultural şi politic. Ea era formată în proporţie de aproape 40% din populaţie neromânofonă (în general slavă şi rusofonă), împărtăşind poziţii politice diverse[12]. Republica Moldova a sabotat organizarea, în martie 1991, a unui referendum cu privire la rămînerea RSS Moldoveneşti în componenţa URSS sau pentru o eventuală desprindere de aceasta. Spre deosebire de republicile baltice, RM nu a organizat niciun alt referendum local în această privinţă. Astfel, declararea independenţei la 27 august 1991 apare ca un eveniment decis în exclusivitate de elitele vremii, sub presiunea contextului regional şi a mişcărilor din stradă, fără însă un plebiscit popular real. Puţinele sondaje făcute în perioada 1989-1991 arătau o populaţie divizată cu privire la viitorul RM[13]. Astfel, într-un sondaj de opinie realizat în ianuarie 1991 pe un eşantion reprezentativ de 1133 respondenţi, la întrebarea „Cum [în ce format] vedeţi viitorul Moldovei?”, 43% dintre respondenţi au văzut-o în componenţa URSS, 42% - independentă şi 3% - în cadrul României. Luat pe grupe etno-lingvistice în parte, 55% dintre respondenţii etnici moldoveni (români) îşi doreau independenţa, 9% dintre ruşi, 8% - dintre ucraineni, 12% - bulgari şi 26% - alte naţionalităţi. Pentru rămînerea RSS Moldoveneşti în componenţa URSS s-au exprimat 30% dintre moldoveni, 76% - ruşi, 73% - ucraineni, 95% - găgăuzi, 81% - bulgari şi 61% - alte naţionalităţi[14]. Cu toate rezervele metodologice pe care le putem avea acum faţă de aceste sondaje, ele au oferit date plauzibile, luate în consideraţie de elitele politice de la acea vreme, care au respins posibilitatea unui referendum local în privinţa independenţei RM, pînă la proclamarea oficială a acesteia. Un referendum consultativ a fost organizat abia pe 6 martie 1994, în care majoritatea covîrşitoare a participanţilor (95%) a votat pentru independenţa RM (şi, deci, implicit, contra alipirii la România sau la Rusia), în contextul unor dispute geopolitice, duse în unele cercuri intelectuale şi politice, cu implicarea politicienilor „agrarieni”, adepţi ai „moldovenismului”[15].

După proclamarea independenţei, autorităţile RM au decis acordarea dreptului de cetăţenie tuturor locuitorilor Republicii Moldova pînă la data proclamării independenţei, spre deosebire de statele baltice, unde minorităţilor slave li s-a refuzat dreptul la cetăţenie. Acest pluralism politic şi cultural în fază incipientă (Way 2002) a condus la elaborarea şi aplicarea unei politici de cetăţenie şi de circulaţie a limbilor, considerată de către observatori drept un model de integrare paşnică şi democratică a minorităţilor etno-lingvistice. Limba rusă a devenit în RM – şi a rămas pînă în prezent – „limbă de comunicare interetnică”, benificiind astfel de un statut relativ privilegiat, deşi ambiguu şi, deci, interpretabil[16].

O altă dovadă a pluralismului democratic emergent al anilor 1990, apărută în continuarea reformelor de democratizate aplicate în perioada perestroikăi, a fost proclamarea şi respectarea libertăţilor cetăţeneşti, în speţă a libertăţii de exprimare, ceea ce a dus la apariţia unei serii de ziare şi reviste de orientare politică şi culturală diversă, atît în română cît şi în rusă[17]. O politică permisivă faţă de mass-media străine a condus totodată la o difuzare largă în spaţiul mediatic local a posturilor de radio şi TV străine, din România şi mai ales din Federaţia rusă, acestea din urmă devenind (mai exact, rămînînd) mult mai populare decît posturile autohtone, încă slab dezvoltate. Această popularitate în spaţiul mediatic moldovenesc a posturilor străine a permis o difuzare amplă a strategiilor de comunicare privind politicile „de vecinătate” dinsprefostele capitale, Bucureşti şi mai ales Moscova[18].În acelaşi timp, toate guvernele RM au încercat să controleze presa în propriul folos de promovare politică. O tendinţă, observată de asemenea în anii 2000 şi mai ales după 2009, este controlul posturilor mass-media de către lideri politici, cu influenţă şi în mediul de afaceri[19].

Recunoaşterea şi suportul internaţional nu s-au manifestat tot atît de ferm şi imediat ca în cazul ţărilor baltice, de exemplu. Elitele şi populaţiile republicilor baltice păreau mult mai hotărîte să îmbrăţişeze, de timpuriu, o tranziţie „pro-occidentală”, beneficiind foarte repede de un suport puternic al ţărilor occidentale (în primul rînd SUA şi statele nordice). În scurt timp după proclamarea independenţei şi a puciului ratat din august 1991, aceste republici au fost recunoscute pe larg de comunitateainternaţională, iar în septembrie 1991 acestea au fost admise în Organizaţia Naţiunilor Unite[20]. În contrast cu ţările baltice, Republica Moldova a fost recunoscută în perioada imediat următoare declaraţiei de independenţă doar de România, Georgia şi Lituania. Recunoaşterea RM de către ţările străine şi structurile internaţionale a venit abia după destrămarea oficială şi definitivă a URSS în decembrie 1991, şi mai ales după primirea RM, în martie 1992, în Organizaţia Naţiunilor Unite[21].

Relaţiile Republicii Moldova cu România au evoluat pe parcursul perioadei care a urmat independenţei RM la două nivele, unul exprimat în proiecte cu caracter identitar şi simbolic, cele mai vizibile, şi altul cu caracter economic şi pragmatic. Relaţiile de comerţ (import/export) dintre RM şi România, deşi devansate de cele dintre RM şi Rusia, au fost în creştere în anii 2000, iar în 2014 ele au întrecut relaţiile comerciale cu Rusia[22]. Decizia guvernelor RSS Moldovenească şi României din mai 1990 de a permite unui număr mare de studenţi moldoveni să-şi facă studiile la liceele şi universităţile din România[23]a făcut posibilă o completare semnificativă a formării elitelor din Republica Moldova, în condiţiile scăderii calităţii studiilor liceale şi universitare din RM şi a accesului redus la studii în fostele centre universitare din Federatia rusă. Totodată, universităţile româneşti, la care tinerii moldoveni au avut acces începînd cu septembrie 1990, au creat un efect de concurenţă faţă de universităţile din R. Moldova, de natură să le dezavantajeze pe acestea din urmă[24]. Un alt efect advers creat de oportunitatea studiilor în România a fost cel de „exod al minţilor” (brain-drain)[25]. Unele studii au arătat că o proporţie importantă dintre studenţii moldoveni în România preferă să rămînă în România dupa terminarea studiilor sau să plece peste hotare. În sfîrşit, pentru statul român, această investiţie a avut şi un rol plauzibil de soft power – în calitate de instrument de influenţă în R. Moldova[26].

Conflictul armat de pe Nistru, desfăşurat în perioada septembrie 1990 – iulie 1992, s-a soldat cu mai mult de 1000 de victime[27]. Acest conflict a separat de facto Republica Moldova în două entităţi: Republica Moldova propriu-zisă, cu capitala la Chişinău, şi aşa-zisa Republică Moldovenească Nistreană, nerecunoscută pînă în prezent de comunitatea internaţională (nici de Rusia). Evenimentul, dureros şi traumatizant în sine pentru populaţiile de pe ambele maluri ale Nistrului, a produs de asemenea un şir de consecinţe nefaste din punct de vedere politic, social şi economic pentru dezvoltarea ambelor teritorii. Menţinerea unui contingent de armată a Federaţiei Ruse în această regiune, susţinută de liderii şi locuitorii din partea stîngă a Nistrului, a marcat întregul teritoriu al Republicii Moldova drept zonă de interes şi de influenţă a Rusiei. În plus, nefiind recunoscută pe plan internaţional, republica separatistă din stînga Nistrului a servit mult timp, mai ales pînă în ianuarie 1999[28], cînd s-a decis crearea unor puncte de control vamal la punctele de trecere în şi din Transnistria, drept un „paradis” al traficului informal de mărfuri (inclusiv, mărfuri ilicite)[29]. Acest fapt a întreţinut mult timp o influenţă negativă asupra climatului investiţional din Moldova, pe ambele maluri ale Nistrului. Negocierile bilaterale şi în diferite formate au continuat de la o guvernare la alta, fără consecinţe pozitive simţitoare asupra nivelului de trai al populaţiilor celor două maluri[30].

Spre deosebire de ţările fostului lagăr socialist din Europa de est, fostele republici sovietice au trecut printr-o criză economică mai profundă şi mai durabilă din motivul integrării lor în sistemul industrial şi energetic sovietic, de care erau – şi au rămas în mare măsură – interdependente şi după 1991. Marele întreprinderi industriale sovietice din RM, o treime dintre care se aflau în Transnistria, s-au dovedit în mare parte ineficiente după căderea URSS, fiind dependente de materie primă şi energie din Rusia şi de pieţele de desfacere din fosta URSS. Energia electrică şi carburanţii, importaţi din Rusia, au devenit de pe o zi pe alta resurse scumpe, pe care industria şi populaţia, ambele secătuite, au fost forţate să le achite cu sacrificii însemnate în celelalte planuri[31].

Odată recunoscută pe plan internaţional, Republica Moldova s-a avîntat, de rînd cu toate celelalte ţări ex-comuniste, inclusiv Rusia, într-o adevărată „revoluţie” economică şi socială – o „tranziţie” spre economie de piaţă –, pe care urma să o întreprindă cu asistenţa tehnică şi financiară a insituţiilor financiare internaţionale, în primul rînd Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială (BIRD) şi Banca Europeană pentru Reforme şi Dezvoltare (BERD). „Liberalizare, stabilizare, privatizare” au devenit cuvintele de ordine ale noii „revoluţii liberale”. Liberalizarea preţurilor, aplicată la începutul 1992, a dat frîu liber unei inflaţii de proporţii uriaşe (de 1670% in 1992 şi 2706% în 1993)[32], preţurile fiind controlate pînă atunci în mod centralizat, prin mecanisme financiare, camuflînd deficienţele profunde ale sistemului economic şi financiar sovietic[33]. Această inflaţie de proporţii[34]a devalorizat economiile populaţiei, sărăcind majoritatea cetăţenilor RM. Ravagiile inflaţiei au fost stăvilite către sfîrşitul anului 1993, cînd a fost creată, datorită susţinerii FMI, moneda naţională: leul moldovenesc[35]. Prin aplicarea consecventă a unor politici de stabilizaremonetară, din 1993 pînă în 1997, leul s-a impus ca o valută stabilă, raportat la dolarul american, redobîndind încrederea populaţiei, pierdută – se părea, definitiv – în anii inflaţiei din 1991-93[36]. Aplicarea sîrguincioasă de către guvernele moldovene (conduse de V. Muravschi, apoi de A. Sangheli) a politicilor de liberalizare şi de stabilizare monetară i-au atras Moldovei laudele instituţiilor financiare internaţionale, aşa încît, în 1995, revista The Economist califica RM drept „un model de reforme corecte”[37], realizat pe fundalul unei crize bugetare profunde.

Acest succes de moment a avut însă un preţ ridicat. Chiar dacă pornise la drum în august 1991 fără datorii externe (Rusia asumîndu-şi datoriile fostei URSS), Republica Moldova nu a avut în 1991 rezerve de valută şi aur (spre deosebire de ţările baltice şi Rusia, aceasta din urmă moştenind majoritatea rezervei de aur a URSS[38]). Prin urmare, pentru a asigura dezvoltarea ţării, autorităţile moldovene au contractat de la instituţiile financiare internaţionale (în principal, FMI şi Banca Mondială) un şir de credite pe termen mediu, cu o rată de dobîndă de aproximativ 5%[39]. Această rată, deşi mult mai mică decît rata de dobîndă la credite pe piaţă[40], era mai ridicată în perioada 1993-1997 decît după 1997[41]. În 1997, atunci cînd se afla în pargul crizei economice, RM a dobîndit statut de ţară în curs de dezvoltare conform IDA, PIB-ul său pe cap de locuitor fiind recunoscut suficient de mic pentru a primi credite consesionale (cu rată de dobîndă subvenţionată). În 1997, RM devenise una din ţările cele mai îndatorate din regiune, raportat la PIB per capita[42]. Stocul datoriei externe acumulate a atins cca 1,3 mlrd. dolari SUA la 1 ianuarie 1999,ceea ce reprezenta aproape 80% din PIB-ul țării[43]. Aceste datorii, cu tot cu ratele lor de dobîndă, au fost returnate pe parcursul anilor următori pînă în 2007, constituind o adevărată povară pentru dezvoltarea economică a ţării[44]. Cînd ţara devenise calificată pentru credite concesionale din partea instituţiilor financiare, aceste instituţii au încetat pe o durată de doi ani a-i mai acorda credite Republicii Moldova, penalizînd guvernul acesteia pentru o repartizare considerată dezechilibrată a bugetului public (autorităţile au încălcat recomandările de austeritate ale instituţiilor financiare de a diminua cheltuielile publice (inclusiv cele sociale)[45]. S-a remarcat totuşi că guvernele RM au beneficiat în anii 1990 de datorii externe şi de împrumuturi interne importante (inclusiv de la populaţie, prin salarii neplătite la timp), fără însă a le justifica prin investiţii solide şi vizibile în proiecte de infrastructură, modernizarea întreprinderilor sau ameliorarea serviciilor publice[46]. Ne putem întreba: care a fost beneficiul economic şi social al datoriilor externe şi interne contractate de guvernele RM în anii 1990?

Stabilizarea economică fragilă din 1997 a mai fost însă zdruncinată de un alt factor extern: criza economică şi financiară din Rusia din august 1998. Pe fundalul crizei financiare din Asia de sud-est şi a scăderii extreme a preţului la petrol, Rusia a intrat în faliment, recunoscut ca atare în interior şi în exterior, eveniment care părea să marcheze eşecul unei căi de dezvoltare trasate cu ajutorul experţilor internaţionali şi al instituţiilor financiare internaţionale[47]. Aşa cum Moldova şi-a menţinut şi dezvoltat relaţiile comerciale în mod excesiv cu Rusia, economia fragilă a Republicii Moldova intrase şi ea într-o fază de recesiune apropiată de faliment[48]. Pentru a ieşi din criză, guvernul Ciubuc şi cele care i-au urmat în 1999 şi 2000 (I. Sturza şi D. Braghiş) au fost forţate să aplice reforme de austeritate şi să continue într-un ritm susţinut programul de privatizare, început pe durata guvernelor Sangheli.

A treia fază a modelului (după cea de liberalizare a preţurilor şi de stabilizare a monedei) pe care Moldova trebuia să-l urmeze pentru a realiza tranziţia la economia de piaţă era privatizarea întreprinderilor de stat şi a gospodăriilor agricole colective. Începînd cu 1 ianuarie 1994, au fost distribuite populaţiei bonuri patrimoniale(aşa-zisele „vaucere”) cu care se puteau cumpăra bunuri de stat şi cote de acţiuni ale întreprinderilor scoase la privatizare prin licitaţie. Potivit estimărilor Guvernului din 10 iulie 1996, „Pe parcursul unui an şi jumătate au fost organizate 15 licitaţii republicane cu subscriere la acţiuni, 94 licitaţii cu strigare şi 11concursuri publice. Au fost privatizate contra bonuri patrimoniale 2235 de întreprinderi (integral sau parţial) şi 191 mii apartamente.”[49]Această reformă urmărea, în mod declarat, să creeze „premise pentru dezvoltarea pieţei hîrtiilor de valoare şi a celei imobiliare, restructurarea întreprinderilor privatizate şi constituirea mecanismelor de administrare corporativă” (idem). În realitate, potrivit unor observatori independenţi şi Curţii de Conturi[50], procesul de privatizare a întreprinderilor a decurs într-un mod netransparent şi cu încălcări grave din partea Ministerului Privatizării, întreprinderile profitabile fiind preluate de către grupuri de interese apropiate guvernărilor de atunci (în care Partidul Agrarian era majoritar) la preţuri mult mai joase decît valoarea lor reală. Populaţia, în schimb, s-a trezit cu nişte hîrtii „de valoare” complet devalorizate. Partea bună a acestui proces de privatizare pentru populaţie a fost privatizarea practic „gratuită” a apartamentelor de către deţinătorii respectivelor locuinţe. Totuşi, şi în acest domeniu s-au comis numeroase fraude în urma cărora mai multe persoane vulnerabile (sărace şi neinformate) şi-au pierdut locuinţa[51].

Demarat în mod oficial imediat după independenţă, procesul de privatizare a terenurilor şi a bunurilor agricole a întîmpinat greutăţi şi rezistenţe şi mai mari decît în cazul privatizării întreprinderilor. Pînă în 1997, greutăţile tehnice şi legale de privatizare a terenurilor agricole erau provocate de rezerva guvernelor agrariene (guvernele Sangheli 1 şi 2: 1992-1997), dar şi din motivul rezistenţelor venite „de jos”, din partea lucrătorilor agricoli, de a pune în aplicare acest program prin desfiinţarea gospodăriilor agricole colective. Abia în 1997, sub presiunea organismelor financiare internaţionale, guvernul Ciubuc a realizat, cu asistenţa Băncii Mondiale, în cadrul programului „Pămînt”, cadrul legal necesar pentru deblocarea procesului de privatizare a proprietăţilor agricole de stat şi înregistrarea lor într-un cadastru de stat. Procedura de privatizare s-a dorit transparentă şi echitabilă prin distribuirea cotelor-parte de teren agricol, fiecărui lucrător agricol, inclusiv pensionarilor, revenindu-le în medie cîte 1,5 ha de teren[52]. Programul „Pămînt” a dus la o desfiinţare sistematică a colhozurilor şi asociaţiilor agricole create în baza lor, prin împroprietărirea ţăranilor cu pămînt. În ciuda bunelor intenţii ale arhitecţilor şi realizatorilor acestui program, decolectivizarea şi privatizarea terenurilor agricole a fost urmată de o scădere drastică a productivităţii (producţia agricolă s-a înjumătăţit din 1991 la 1999[53]). Trebuie să amintim că procesul de privatizare a proprietăţilor agricole a demarat şi s-a desfăşurat într-un context general de descreştere economică, perioadă în care investiţiile statului în agricultură au fost reduse la minim. Această perioadă de incertitudine economică, întreţinută de guvernele agrariene, a permis totodată comiterea unor furturi şi delapidări de proporţii ale bunurilor fostelor colhozuri şi sovhozuri[54].

Experienţa statului de privatizare a bunurilor publice efectuate pe parcursul anilor 1990, proces care a continuat şi în deceniul următor, a încetăţenit o practică, continuată în măsuri diferite de toate guvernările ulterioare, de „colonizare” a statului de către persoane şi gupuri de interese private în detrimentul beneficiului public. La fel, procesul de colectare a impozitelor pe venit era aplicat într-un mod nesistematic, permiţînd evaziuni fiscale masive[55]şi favorizînd în mod nejustificat anumiţi agenţi economici în detrimentul altora[56]. Aplicarea distorsionată a politicilor de privatizare crea un mediu de afaceri fragil, minat de practici de corupţie şi relaţii clientelare dintre agenţii economici şi funcţionarii statului. Crimele economice – corupţia, şantajul şi protecţia informală (aşa zisa „krîşa”) –, în care erau implicaţi laolaltă grupuri private şi (înalţi) funcţionari ai statului, au şubrezit simţitor mediul de afaceri şi climatul investiţional al tinerei economii emergente, întreţinînd o neîncredere crescîndă a cetăţenilor faţă de noile structuri ale statului[57].

În ciuda eforturilor guvernelor Sangheli şi Ciubuc 1 de a menţine un suport suficient al statului în domeniul social (educaţie, sănătate şi protecţie socială), aceste servicii au suferit o criză profundă către sfîrşitul anilor 1990, pe fundalul micşorării susţinerii financiare a statului[58], al întîrzierii prelungite a plăţii salariilor angajaţilor din instituţiile de stat şi al creşterii inegalităţilor accesului la aceste servicii, accentuate de introducerea unor tarife locale legale şi, mai cu seamă, informale, în aceste domenii (mai ales în instituţiile de sănătate şi educaţie). Criza economică profundă, agravată în anii 1998-1999 de criza regională şi de neplata prelungită a salariilor, a împins 70% din populaţie (sau 84,6%, după standarde internaţionale[59]) sub limita sărăciei absolute[60] şi 50% (sau 55,4%) din populaţie sub limita sărăciei extreme[61]. În acelaşi timp, inegalităţile de venit au crescut[62], caracterizate prin reducerea păturii de mijloc la un segment relativ îngust, considerat desigur favorizat în asemenea circumstanţe, şi la apariţia unui nou grup, încă foarte restrîns, dar în ascensiune, de oameni bogaţi[63].

Tăierile drastice din bugetele destinate sănătăţii şi educaţiei şi neplata cronică a salariilor „bugetarilor”, şi aşa cele mai mici faţă de salariul mediu pe economie, au justificat, într-o percepţie împărtăşită pe larg, actele de corupţie la toate nivelele. Neîncrederea faţă de structurile statului şi scăderea veniturilor au fost asociate cu o creştere fără precedent a comportamentelor anomice (violenţă, alcoolism, dependenţă de droguri etc.[64]) şi a criminalităţii, furturile ocupînd de-a lungul anilor 1990 un nivel de vîrf[65]. Retragerea masivă a angajaţilor din instituţiile publice (educaţie şi sănătate) şi din agricultură[66]a favorizat un întreg şir de strategii de supravieţuire: deplasarea în sectoare de acitivitate economică informale (cu precădere comerţul informal şi micul trafic de frontieră)[67]şi, odată cu sfîrşitul anilor 1990, migraţia de muncă peste hotare (vezi mai jos).

Corupţia este o practică informală compensatorie, favorizată de un context de precarizare şi de scădere drastică a investiţiilor din instituţiile publice, dar ea relevă totodată un fenomen cultural (bazat pe relaţii clientelare şi pe schimburi de favoruri şi daruri), care şi-a găsit un sol fertil în contextul moldovenesc[68]. Corupţia produce efecte distructive în plan economic, subminînd principiul competivităţii oneste, fapt care, la rîndul său, întreţine slaba dezvoltare economică[69]. Totodată, încetăţenirea unei „culturi” a corupţiei şi fraudei produce efecte nefaste şi în domeniul educaţiei, unde practicile informale (de corupţie şi plagiat) au devenit un sistem paralel de curriculum ascuns, care pregăteşte indivizi adaptaţi pentru contexte tulburi de „tranziţie”, nu însă şi cetăţeni loiali şi contribuitori corecţi la bunăstarea generală[70].

Incapacitatea, lipsa de motivare a funcţionarilor şi slăbiciunea statului de a controla efectele colaterale ale „tranziţiei” (pauperizarea masivă, corupţia şi „capturarea” statului de către interese private) au creat o bază fragilă pentru dezvoltarea de mai departe a unui stat de drept, a unei economii prospere şi a unei societăţi civile active.

În acest context de pauperizare masivă, neîncredere generalizată a populaţiei faţă de structurile „democratice” ale statului şi faţă de un mediu economic generator de precaritate şi inegalităţi, venirea la guvernare a Partidului Comuniştilor în urma alegerilor antivipate din februarie 2001 a fost ajutată de un vot contestatar, de decepţia generalizată faţă de structurile de putere prezente şi de „nostalgie restaurativă” (Svetlana Boym[71]) în raport cu o ordine politică apusă.

Pe fundalul unei creşteri economice ajutată de un context global şi regional favorabil, graţie cadrului de reforme elaborat şi consolidat de guvernele liberale din perioada 1999-2000 şi favorizată şi de o creştere a remiterilor şi a consumului populaţiei, economia moldoveană a revenit după 2001 pe o direcţie de dezvoltare ascendentă, pînă la criza economică internaţională şi regională din 2007-2009[72]. După o fază de ezitări în ceea ce priveşte politica fiscală şi cu privire la privatizarea întrerpinderilor mari, care a justificat o întrerupere în 2002 a finanţărilor din partea organismelor internaţionale, autorităţile comuniste au continuat, mai cu seamă după 2004, programul de reforme liberale începute în perioadele precedente. În 2004 relaţiile politice ale RM cu Rusia se răcesc, pe fundalul refuzului preşedintelui Voronin de a semna Memorandul de federalizare a Republicii Moldova, propus de oficialul rus D. Kozak[73]. Totodată, în 2003 are loc lansarea de către UE a programului Politica Europeană de Vecinătate (care prevedea, între altele, asistenţă sporită ţărilor din vecinătatea UE). În acest context, conducerea Republicii Moldova îşi reia treptat cooperarea cu organismele financiare internaţionale (FMI şi BM) şi declară în mod oficial integrarea europeană drept prioritate de stat[74]. Politica fiscală a fost revizuită, într-un context internaţional de moderare a politicilor liberale şi de o atenţie sporită manifestată de instituţiile internaţionale (BIRD, ONU) politicilor de combatere a sărăciei, excluziunii, inegalităţilor şi de favorizare a „dezvoltării sociale” şi a „dezvoltării durabile” (ecologice)[75]. RM a aderat la acest acord în 2000[76]. Programele elaborate de Guvernele Republicii Moldova pe parcursul anilor 2000, cu asistenţa instituţiilor internaţionale – Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (SCERS), lansat în 2004, Planul de Acţiuni RM – UE (2005), apoi Strategia Naţională de Dezvoltare (SND) pentru anii 2008-2011 și Strategia Națională pentru Dezvoltare 2020 – îşi propuneau succesiv să creeze un cadru favorabil unei dezvoltări economice şi în acelaşi timp sociale a ţării.

Reluarea colaborării cu instituţiile financiare internaţionale începînd cu 2004-2005 au mers mînă în mînă cu o îmbunătăţire calitativă a mediului de afaceri şi a climatului investiţional[77]. Totuşi, corupţia nu a diminuat pe parcursul anilor 2000. Dimpotrivă, în anii 2005-2007 acest fenomen a fost perceput de populaţie drept unul în creştere, pe fundalul înregistrării unui număr sporit de fapte de corupţie. În contrast cu numărul mărit de cazuri de corupţie înregistrate, condamnările pe aceste cazuri au atins cote minime[78]. Sub guvernarea comunistă, a continuat procesul, stabilit în anii 1990, de „capturare” şi „privatizare” a statului de către grupuri de interese private[79]. Guvernările ulterioare vor continua să exploateze această falie a instituţiilor statului, creată şi întreţinută de-a lungul anilor 1990 şi 2000.

La progresele făcute în plan economic de autorităţile moldovene în anii 2000 a contribuit în mod substanţial populaţia Republicii Moldova, în mod aparent paradoxal, plecînd din ţară pentru a munci în străinătate. Banii trimişi de migranţii moldoveni din Rusia şi Europa occidentală – aşa-zisele remiteri („remitenţe”) – au crescut masiv pe parcursul anilor 2000, ajungînd să atingă o proporţie de 30-35% din PIB (în 2007, remiterile depășeau de cîteva ori volumul investiţiilor străine şi asistenţei externe)[80]. În mod evident, fără aceste contribuţii majore provenite din remiteri, economia Republicii Moldova s-ar fi dezvoltat mult mai anevoios (să nu uităm că pînă în 2007, ţara noastră şi contribuabilii ei au continuat să returneze datoriile externe acumulate în anii 1990).

Dar migraţia forţei de muncă a creat, inevitabil, un număr mare de efecte adverse: depopularea satelor, hemoragia de cadre la toate nivelele, grija scăzută acordată copiilor şi bătrînilor, mai cu seamă în zonele rurale; iar migraţia de muncă cuprinde segmentele cele mai active ale populaţiei RM, eliminate practic din cîmpul muncii din Moldova în contextul crizei economice de la sfîrşitul anilor 1990. Pe de o parte, remiterile menţin nivelul de lichidităţi care permite economiei RM să se dezvolte. Pe de altă parte, acest influx de bani, injectat aproape constant în economia RM, împiedică într-un fel dezvoltarea economică pe termen mediu şi lung, 1) din motivul că aceste persoane plecate sînt cele care ar fi putut contribui la o dezvoltare economică şi socială, aici în ţară (creînd şi realizînd proiecte economice, sociale şi culturale), 2) prin crearea unei dependenţe a economiei moldoveneşti de aceste surse de finanţare externe, favorizînd excesiv sectorul serviciilor şi consumul, în detrimentul producţiei efective în industrie, tehnologie şi agricultură şi 3) încurajînd relaxarea decidenţilor în domeniul economic (acest influx de bani asigurînd un nivel de lichidităţi suficient pentru a preveni o eventuală criză economică iminentă)[81].

Victoria anunţată şi contestată a Partidului comuniştilor la alegerile parlamentare din aprilie 2009 a mobilizat un şir de manifestaţii de stradă care au degenerat în ziua de 7 aprilie în ciocniri violente cu poliţia şi devastarea clădirilor Parlamentului şi Preşedinţiei. Partidele autoproclamate „liberale” şi „democratice” din opoziţie au exploatat reuşit aceste evenimente, descalificînd felul în care guvernarea comunistă a gestionat protestele de la 6-7 aprilie[82]. Alegerile anticipate din iunie 2009 au adus la guvernare o coaliţie de partide „democratice”, eveniment salutat de puterile occidentale şi forurile internaţionale. Guvernele AIE-1 şi AIE-2 au preluat conducerea într-o perioadă de criză economică, pe care ultimele guverne comuniste au agravat-o prin mărirea bugetului pentru cheltuieli publice[83]. Noua conducere democratică a promovat un şir de reforme economice, susţinută prin asistenţă tehnică şi financiară din partea organismelor financiare internaţionale și țărilor donatoare, de investiţii străine în creştere şi de remiteri. Priorităţile schiţate de instituţiile financiare internaţionale erau privatizarea Băncii de Economii, a serviciilor aeriene (inclusiv aeroportul) şi a Căii Ferate din RM şi Moldtelecom-ul. În planul bugetului public, ele prevedeau reformarea sistemului de pensii[84]. Avantajate de atenţia sporită faţă de Moldova în contextul conflictului între Rusia şi Ucraina, guvernele V. Filat 1 şi 2 (septembrie 2009 – mai 2013) şi I. Leancă (mai 2013 – decembrie 2014) au reuşit să convingă Uniunea Europeană că RM este capabilă de a continua reformele în plan politic şi economic. La 27 iunie 2014, la Bruxelles, liderii RM şi UE au semnat Acordul de Asociere dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană, care cuprinde și Acordul de Liber Schimb Aprofundat și Comprehensiv RM - UE[85]. De asemenea, în acelaşi context, începînd cu 28 aprilie 2014 a fost liberalizat regimul de vize pentru cetăţenii RM în spaţiul Schengen[86].

Creşterea economică înregistrată la începutul anilor 2010 şi succesele în planul integrării europene marcate de guvernele Filat şi Leancă au fost totuşi umbrite de crize politice şi tensiunile dintre grupurile politice de la guvernare. Cazul „Pădurea Domnească”, în care un om de afaceri a fost ucis din neglijenţă la o vînătoare într-o perioadă interzisă vînătorilor, la care au participat persoane din nivelele de vîrf ale instituţiilor statului alături de oameni de afaceri[87], a arătat gradul avansat de interferenţă dintre instituţiile statului şi anumite cercuri de afaceri. Difuzarea unor convorbiri telefonice, interceptate prin mijloace ilegale, dintre lideri de vîrf de partide cu persoane din ministere, justiţie şi fisc au scos la iveală un mecanism, pînă atunci invizibil, de imixtiune şi de trafic de influenţă din partea anumitor lideri de partid în instituţiile statului, care în teorie ar fi trebuit să fie autonome. În sfîrşit, delapidarea Băncii de Economii, Băncii Sociale şi Unibank cu aproximativ un miliard de dolari SUA[88], caz în care este presupusă implicarea unor cercuri de vîrf din guvernarea precedentă (2009-2014) şi cea actuală (în 2015), a arătat limitele înguste ale statului de drept şi nivelul critic al „capturării” statului de către grupuri de interese private în RM. Analişti economici şi experţi de la Banca Mondială[89]au anunţat pentru următorii ani o recesiune economică, motivată de factori externi (scăderea exporturilor în Rusia, a invesiţiilor şi a „remiterilor”) şi interne („criza” bancară din RM). Aceste afaceri netransparente au produs o stare de frustrare şi neîncredere crescîndă în rîndurile populaţiei de rînd şi a elitelor intelectuale. Un sondaj de opinie recent arată că 85% din populaţie se consideră săracă. Acelaşi sondaj înregistrează o creştere cu aproape 20% a preferinţelor respondenţilor pentru o apropiere a Republicii Moldova de Uniunea Vamală (58%) faţă de cei care îşi doresc eurointegrarea (40%)[90]. Expertul politic Igor Boţan estima, în contextul difuzării datelor acestui sondaj, că „Cei care au guvernat ţara şi s-au numit partide pro-europene au făcut un mare deserviciu Republicii Moldova, de fapt au subminat vectorul european.”[91] Pentru a susţine procesul de apropiere a RM de UE, este nevoie, punctează un alt autor, ca instituţiile europene şi internaţionale să condiţioneze mai ferm suportul său financiar cu reforme efective realizate de conducerea RM, nu doar mimînd reformele[92].

Venirea partidelor „democratice” la putere în iunie 2009 a favorizat apariţia în spaţiul mediatic a cîtorva posturi TV independente. Această realizare a noii guvernări are însă un revers: lipsa de transparenţă în ceea ce priveşte proprietatea acestor posturi. Potrivit unor analize, mai multe posturi TV din RM au devenit în ultimii ani proprietatea unor oameni care au capitalizat în ultima perioadă putere politică şi economică[93]. Acest lucru prezintă un risc de creştere a imixtiunii din partea anumitor grupuri cu influenţă politică şi economică asupra spaţiului mediatic moldovenesc şi de „îmblînzire” a discursului jurnalistic cu privire la forţele politice de la guvernare. Pe parcursul ultimilor ani, guvernările „democratice” au manifestat cîteva tentative de limitare a libertăţii de exprimare, prin închiderea postului NIT TV şi, mai recent, prin proiectul de lege propus de PD şi PLDM care îşi propunea, în mod declarat, să elimine propaganda străină, iar în fapt realiza o tentativă de control al spaţiului mediatic din RM[94].

În ciuda înregistrării, după 1991, a unui număr mare de organizaţii neguvernamentale (peste 8200 în 2012) şi a unui suport financiar consistent, societatea civilă moldovenească rămîne încă embrionară şi puţin perceptibilă în spaţiul public. Una din cauzele acestei slăbiciuni este finanţarea exclusiv din surse străine[95], ceea ce este şi factorul care a făcut posibilă apariţia acestei „societăţi civile”. O parte din „vină” pentru acest fenomen poate fi atribuită şi moştenirii sovietice, în URSS activismul civic fiind coordonat şi controlat de sus. Astăzi, multe ONG-uri au devenit o sursă de venit şi de statut, în loc să izvorască dintr-un activism civic autentic. Dovadă acestui lucru este şi slaba implicare a voluntarilor în activitatea ONG-urilor în sectorul asociativ din Moldova[96]. Atunci cînd însă devine publică, ONG-urile specializate propagă un discurs public cazon şi stereotipizat, lipsit de o capacitate reală de influenţă şi schimbare.

Biserica este scindată din punct de vedere politic (şi geopolitic), iar în discursul său public este axată exclusiv pe chestiuni de ordin ideologic şi moral, fără să se preocupe prea mult de probleme sociale majore (de ex. sărăcie şi opresiune). Trebuie să menţionăm totuşi în acest context excepţia fericită a