" Niciodată nu m-am gândit la înfrângere. Nu am luat-o în
calcul vreo clipă, mi-am hrănit sufletul zi de zi cu propria-mi
speranță! Speranță și abandon, două cuvinte ce definesc perfect
relația dintre mine și cei din juru-mi. Și aparent am fost
deposedat și de acestea două. Nu-i timpul să mă ascund, să pun
durerea mea în spatele oamenilor, să încerc să împart înfrângerea
mea cu cei din jur. Știam unde mă îndrept și am ales să merg tot
înainte, știam că voi ajunge în punctul acesta, dar îmi era greu
să-mi imaginez singurătatea absolută. Ciudat, viața și-a propus
să-mi alunge orice urmă de îndoială, să-mi contureze un pustiu fără
granițe, un deșert ce-mi permite să văd dincolo de întunericul lui,
dar care zdrobește orice încercare a mea de a evada sau transmite
un simplu strigăt de ajutor. I-am înțeles în cele din urmă forța,
am înțeles că-i atât de puternic încât niciodată nu voi putea să-i
sparg zidurile. Am totuși o mică întrebare către el, ai zdrobit
fiecare celulă din trupul meu, m-ai întors inclusiv pe mine
împotriva-mi, m-ai subjugat complet, dar ai uitat un amănunt
mărunt: nu mă poți ucide oricât de slăbit aș fi și vei fi nevoit să
stai, tu, marele învingător, vei fi nevoit să aștepti nebunia mea
sau să aștepti neputincios ca timpul să facă ceea ce tu nu vei fi
niciodată în stare. Poate sunt singur, învăluit într-un ocean
întunecat, poate sunt zdrobit, poate nu mai am nici măcar un strop
de forță pentru a riposta, dar să nu uiți acest lucru: Nu sunt
nebun, inima-mi bate încă, iar sufletul se cutremură la fiecare
amintire, la fiecare strop de durere și speranță. Iar eu îți promit
că dacă voi reuși vreodată să mă ridic nu voi ezita nicio clipă
și-ți voi împlânta pumnalul exact în mocirla pe care o consideri
inimă. După care te voi lăsa să pleci, plin de rușine și încununat
de nereușitele tale și lașitatea ta. Să nu uiți! "
