O iluzie ce a uitat să-mi mai ofere măcar o singură rază de lumină, un vis ce rupe total legăturile firave dintre mine și oameni. Niciodată nu m-am considerat om, am încercat să găsesc asemănări între mine și ei, să găsesc o simplă urmă ce m-ar fi încredințat că fac parte și eu din aceeași categorie. Nu am găsit absolut nimic, poate doar nebunie și o întrebare dureroasă: Unde mă îndrept? Au trecut atâția ani în care am mers din inerție, am visat, poate chiar și trăit din obișnuință, dar fără să am vreun țel anume. Rătăcirea e cuvântul perfect ce ar putea descrie ceea ce am trăit în ultima perioadă. Ceea ce extrem de dureros e că până și reușitele au venit din această rutină, fără să sper sau fără să mi le doresc vreodată. Peste toate s-a așternut însă un val de durere și suferință, de resemnare și conștientizare a unui lucru dramatic: omul nu mai poate fi salvat! Îmi rămâne însă o singură variantă, poate egoistă și de neacceptat: să mai salvez ceea ce pot din sufletul meu, să las frământările, deznădejdea, frustrarea, să realizez că nu pot face nimic și să mă retrag în propria-mi carapace precum melcul, să pot să lupt până la ultima suflare. Am rătăcit în toți acești ani ca în final să ajung în punctul de unde am plecat... Victoria înseamnă și va însemna un singur cuvânt: Dumnezeu! Toate celelalte drumuri duc în deșert și în final te predau în brațele morții absolute."
" Nu pot să uit și-mi pare rău, dar pot să iert
și-mi pare bine! "
