Postat Maria
Privesc spre iarna de afară cu ochii larg deschişi să
văd, să simt, să aud glasul inimii mele. Privesc atent, fără spaimă
cum mă întâmpină tot ce există în viaţa mea, privesc ce mă doare,
ce mă încântă, ce mă bucură, ce mă nelinişteşte. Ce există în
exces, ce este îngheţat, ce este în stare latentă şi nefolosit. Ce
asprimi am în mine, ce capricii, ce accept, ce nu accept şi mă
dezechilibrează, dacă sunt amorţită...
Şi astăzi mâinile mele se apleacă spre îmbrăţişări,
simplu, firesc. Şi privesc încă! Singurul lucru pe care-l pot
spune, dincolo de toate privirile mele spre mine este o mână
întinsă; hai să mergem încotro ne duc paşii, unde ne cheamă inima,
să ne dăm voie să fim noi înşine.
Maria
.jpg)
