Postat Maria
Privesc spre iarna de afară cu ochii larg deschişi să văd, să simt, să aud glasul inimii mele. Privesc atent, fără spaimă cum mă întâmpină tot ce există în viaţa mea, privesc ce mă doare, ce mă încântă, ce mă bucură, ce mă nelinişteşte. Ce există în exces, ce este îngheţat, ce este în stare latentă şi nefolosit. Ce asprimi am în mine, ce capricii, ce accept, ce nu accept şi mă dezechilibrează, dacă sunt amorţită...
Şi astăzi mâinile mele se apleacă spre îmbrăţişări, simplu, firesc. Şi privesc încă! Singurul lucru pe care-l pot spune, dincolo de toate privirile mele spre mine este o mână întinsă; hai să mergem încotro ne duc paşii, unde ne cheamă inima, să ne dăm voie să fim noi înşine.
Maria