După extrem de glacialul Prometheus (ca să iau un exemplu recent din filmografia sa), Ridley Scott pășește încă o dată în cosmos și ne arată fața nevăzută și într-o oarecare măsură, neverosimil de hilară, a solitudinii pe planeta-uber-mainstream, Marte. Matt Damon este nefericitul botanist care rămâne singur pe planetă într-o scenă de început, dubios de clișeică și de dezlânată, care m-ar fi făcut să-l întrerup dacă aș fi fost acasă, în fața unui ecran mai mic. Un botanist pe Marte, how convenient, right? Matt Marțianul are un moral impecabil și reușește să și-l conserve prin intermediul unui jurnal video sau mai bine zis al unui selfie video, dovada terapeutică irevocabilă a ingratului selfie. Marțianul botanist reușește printr-o minune să cultive cartofi și să își prelungească astfel șederea, pardon, viața pe Marte. Habar n-am ce fel de oameni sunt astronauții, dar Marțianul nostru este omul bun la toate, pare să nu fi lipsit la nicio oră de lucru manual și face din căcat bici și...îngrășământ pentru legume. Omuleții harnici de la NASA încearcă să găsească soluții și să mențină o solidă relație cu pubicul și media în detrimentul bietului Marțian.

Filmul mi s-a părut în parte o lecție hilară de PR, dar nu foarte îndepărtată de ce se întâmplă astăzi între emițător și receptor, între publicul avid după senzațional, sensibilitatea Americii pentru cetățenii ei perfect individualizați și adunările de mase consumatoare de ecrane mari cu mulți pixeli. Filmul arată destul de ok la capitolul vizual, distribuția este una cât se poate de covențională (Jessica Chastain, Jeff Daniels, românașul nostru carismatic Sebastian Stan face și el un rol nesemnificativ calitativ, poate doar cantitativ, pe nava mamă). Omuleții de pe pământ nu pot face mare lucru de la distanță așa că ei se bazează pe talentele Marțianului și pe inimile moi ale echipajului care, printr-o minune, reușesc să se întoarcă după colegul lor și să-l salveze într-un mod la fel de neverosimil, presărat cu glumițe și trimiteri la personajele Marvel. Nu lipsește nici poezia cu trimiteri la Odiseea lui Kubrick, vezi scena în care Jessica și Matt sunt legați ombilical în spațiu cu o cordeluță roz similară cu panglicile utilizate în spectacolele de circ sau autoreferințe la fel de amuzante cum e scena în care Matt își vindecă singur o rană, spre deosebire de mașinăria sofisticată și monstruoasă din Prometheus. Încă un film în care 3D-ul nu aduce niciun plus estetic, mi-a plăcut însă să văd un Matt Damon umanizat interpretând un personaj extrem de optimist date fiind condițiile.

Spre deosebire de The Martian aici 3D-ul este cât se poate de potrivit, vertijul te acaparează în momentul în care vezi hăul dintre răposatele turnuri gemene și nebunul care a întins o sârmă între ele. Am avut emoții când am auzit că Joseph Gordon-Levitt joacă rolul francezului Phillipe Petit, imitând accentul francez, dar dacă stau să mă gândesc Gordon s-a descurcat destul de bine interpretându-l pe Bruce Willis așa că what can go wrong. Aparent nimic, filmul respectă aproape cu strictețe și religiozitate realitatea, iar ca să puteți simți asta trebuie să vedeți fie înainte, fie după, documentarul Man on Wire, documentar în urma căruia mi-am dat seama că un actor mult mai portivit din punct de vedere fizic pentru acest rol ar fi fost Paul Bettany. Ce m-a deranjat a fost naivitatea felului în care este povestită nebunia lui Petit, figura ușor artificializat-pomădată a lui J.G Levitt cocoțat simbolic pe statuia Libertății, înconjurat de un și mai artificial green screen, la o aruncătură de băț de turnurile gemene.

Documentarul Man o wire a făcut un mare serviciu acestui film și i-a pus pe tavă o serie de indicii, apar și elemente care par să țină de fantezia realizatorilor, însă fără să se fi întins prea tare…coarda. Filmul pare dat un pic pe repede înainte, am simțit parcă acea nerăbdare de a ajunge la momentul culminant și anume mersul pe sârmă. Avem de-a face cu un Petit teribil de entuziast, aproape isteric, chaplinian și plin de resurse financiare neelucidate, se plimbă de la New York la Sidney, pentru a-și intinde coarda, bănuiesc că pe vremea aceea biletele de avion erau la fel de scumpe, iar oamenii se adună în jurul lui ca fluturii la bec.Atât în documentar cât și in The walk, Petit este înfațișat ca un tip carismatic, înconjurat de o aură pozitivă, deși pare aproape imposibil să se infiltreze în turnuri, karma e de partea sa și în ciuda câtorva încercări când hilare, când de-a dreptul periculoase, el reușește să își ducă ambițul la bun sfârșit. Senzația pe care ți-o dă filmul e aceea de ușoară artificialitate cu excepția momentului mult așteptat care este realizat foarte bine. Petit e ușor infantilizat și patologiat , tocmai de aceea vă recomand să vedeți și documentarul. Mi-ar fi plăcut să se pună accent mai mult pe innerul lui Petit.